Să ne întoarcem la public

E ca stră-mamaie. E prin preajma noastră de atît de mult timp încît aproape că nici nu o mai vedem. Ne-am obişnuit atît de mult cu poveştile ei, pe care le tot auzim de atît amar de ani, încît nici nu le mai dăm atenţie. Este suficient să le cităm din memorie, siguri fiind că ceva nou nu ne va putea spune. Şi pentru că nici n-a fost vreo sfîntă la viaţa ei, îi mai reproşăm uneori trecutul, ca să îi închidem gura cînd mai cere una-alta. 

Ne-am obişnuit cu ea prin preajmă, ştim despre ea atît cît trebuie şi o criticăm cînd ne vine cheful, că ştie ea de ce. Este prima televiziune din viaţa noastră şi, cum pretindea singură la un moment dat, televiziunea pe care o merităm. Aşa cum trebuie să fie o televiziune publică, nu? 

Problemele TVR sînt atît de multe, de complicate şi de vechi, încît nu este greu să îi găseşti – cu îndreptăţire – subiect de critică. De la calitatea programelor la încetineala reacţiilor jurnalistice, de la manierisme puerile la rezistenţa la schimbare, de la relaţiile cu politicul la obedienţa cu anticipaţie. Dar poate cea mai îndreptăţită critică pe care i-o putem aduce televiziunii publice este îndepărtarea de publicul ei. De noi. 

Este un paradox nefericit faptul că televiziunea făcută pentru noi şi din banii noştri primeşte atît de puţină atenţie (şi simpatie) chiar din partea noastră. În virtutea profesiunii, am investit mult timp şi energie în modificarea Legii de organizare şi funcţionare a Radioului şi Televiziunii publice. Am participat în mai multe comisii de concurs pentru diverse posturi editorale şi manageriale şi am avut (şi) astfel ocazia de a vorbi cu oameni „din interior“, de a vedea la lucru mentalităţi altfel doar intuite şi de a întrezări mecanismele interne ale complicatei instituţii numită TVR. Şi aşa am ajuns la formularea a ceea ce am numit mai sus un „paradox nefericit“. Creată şi funcţionînd pe principiul – abstract, din punct de vedere legal – „interesului public“, televiziunea publică este încă departe de public. 

De aceea m-am apropiat (cu entuziasmul caracteristic misiunilor potenţial sinucigaşe) de proiectul de redefinire a misiunii publice a TVR şi de conectare a ei la (iată, mă repet) public. Încerc să răspund astfel întrebărilor venite de la prieteni şi colegi care, la aflarea veştii, au vrut să ştie „de ce v-aţi băgat în asta“. O reacţie de simpatie şi de grijă amicală, dar care purta germenele convingerii că demersul este sortit eşecului, fără doar şi poate. „Ne-am băgat în asta“ (noi, Centrul pentru Jurnalism Independent) pentru că ne este clar că demersul de reformare a cadrului legislativ, de care vorbeam mai sus, nu poate avea succes decît dacă este dublat de un demers de reformare internă. Şi pentru că ne este la fel de clar că această reformare internă nu se va face de la sine, ci este un proces care trebuie să fie, pe de o parte, facilitat (care este partea noastră) şi, pe de altă parte, asumat şi coordonat instituţional (sarcină ce revine TVR). 

Înainte de a aduce TVR mai aproape de cei pentru care, în baza legii, funcţionează, trebuie să redefinim misiunea ei publică. Interesul public nu este definit nicăieri în legislaţia românească, iar „mandatul public“ de care face vorbire legea proprie de funcţionare este atît de general, încît devine inoperabil. Un soi de „să facem să fie bine“. Pentru a putea merge mai departe, TVR trebuie să ştie cine este şi ce vrea. Şi mi se pare un act de curaj instituţional din partea televiziunii publice să pornească singură demersul de autodefinire, fără să-l mai aştepte de la Parlamentul căruia îi este subordonată legal, dar care s-a dovedit incapabil, în ultimii peste zece ani, să livreze o gîndire strategică pe termen lung în ceea ce priveşte mediile publice, care să pornească de la garantarea independenţei lor editoriale şi financiare (căci una fără cealaltă nu funcţionează). 

CJI va coopera, deci, cu TVR pentru redefinirea misiunii publice a acesteia, un demers de „introspecţie instituţională“ pe care alte televiziuni publice de prestigiu îl întreprind cu regularitate igienică. Lumea se schimbă, mass-media se schimbă cu viteză – şi la grade atît de mari de complexitate, încît literatura de specialitate nici nu mai vorbeşte de „peisaj mediatic“, ci de „ecosistem media“, recunoscînd astfel inter-relaţionarea forţelor şi dinamica echilibrului, care poate varia de la săptămînă la săptămînă. TVR are oportunitatea de a-şi defini singură obiectivele şi identitatea instituţională. În baza noii misiuni, va fi dezvoltată o cartă a TVR, care va cuprinde valorile fundamentale ale instituţiei şi mecanismele interne care vor permite punerea lor în practică, astfel încît să devină vizibile – şi identificabile – de către public. O astfel de Cartă este un pas înainte faţă de „regulamentul de funcţionare“, putînd deveni un instrument al asumării personale, al clădirii identităţii „lucrătorului în TVR“. Dacă regulamentul este un act administrativ care îi spune angajatului ce să facă şi ce păţeşte dacă nu face, Carta este un document de autodefinire, pe care ţi-l asumi şi de la care te revendici ca profesionist al televiziunii publice, oricare ar fi domeniul în care lucrezi. Odată elaborată Carta, va începe procesul – complicat, nu avem nici un fel de iluzii – al asumării interne şi al acceptării externe. TVR va trebui să îşi „convingă“ angajaţii de sinceritatea demersului, de caracterul lui inovativ şi de potenţialul lui reformator. Uriaşa sarcină internă este creşterea şi consolidarea mîndriei de a fi „lucrător în TVR“ – şi fac aici importanta distincţie între „mîndrie“ şi „aroganţă“, ca şi între „lucrător“ şi „angajat“. În paralel, TVR va încerca să se apropie de public – şi nu spun aici „de publicul ei“. Pentru că provocarea majoră a TVR este să atragă categorii de public care nu sînt ale sale în mod tradiţional. Repoziţionarea canalelor, ofertele editoriale şi de divertisment diverse sînt măsuri deja implementate de TVR cu scopul de a atrage un public mai tînăr, mai activ, mai exigent. TVR va trebui să transmită, personalizat, mesajul său de serviciu public către categorii bine şi îngust determinate – tineri, mediul academic, mediul politic, mediul de afaceri, clerul – pentru a se asigura că toate acestea înţeleg demersul TVR şi se regăsesc în noua sa misiune instituţională. 

Pentru mulţi dintre noi, TVR este o instituţie osificată, grosier abuzată politic de toate guvernele, fără străluciri editoriale şi fără reacţii remarcabile. Este deseori tratată precum victimele abuzului – „da, dar o fi făcut şi ea ceva s-o «cear㻓. Mulţi sîntem atît de obişnuiţi cu această imagine că nici nu ne mai străduim să vedem, să remarcăm eforturile de înnoire făcute în ultimul timp de TVR. Ne este mult mai la îndemînă să criticăm televiziunea publică – fără măcar a-i urmări programele – pentru că, prin „tradiţie“, ştim că va da greş undeva. Nu numai împotriva provocărilor uriaşe ale oricărui proces de reformă (amînată) trebuie să lupte TVR. Nu numai împotriva constrîngerilor financiare şi legislative. Nu numai împotriva rezistenţei interne la schimbare (normală – sau măcar de înţeles – pînă la un punct) trebuie să acţioneze TVR. Ea va trebui să ia în piept o uriaşă neîncredere, o cvasigeneralizată prezumţie de rea-credinţă, consolidată în ani de abdicare (impusă sau/şi acceptată) de la misiunea sa fundamentală: aceea de a servi publicul. 

Ştim riscurile asocierii la un astfel de demers. Ştim „în ce ne-am băgat“. Dar mai ştim şi că dacă cei care vor şi ştiu nu cooperează cu cei care vor şi (cred că) pot, lucrurile vor rămîne la fel şi TVR va rămîne publică doar cu numele. 

Pentru mine, este o chestiune de onestitate profesională să îl ajuţi pe cel pe care l-ai criticat ani în şir, să îl ajuţi să facă ceea ce i-ai cerut să facă. Şi-apoi, vă reamintesc, eu am o relaţie specială cu St. Jude, patronul cauzelor (aparent) pierdute.

Ioana Avădani este director executiv al Centrului pentru Jurnalism Independent.