Cît te costă ca să-l citești pe Pleșu?
Să-mi imaginez pentru cîteva minute că aş fi patronul revistei Dilema veche. Aş încerca să cumpăr în exclusivitate şi pe viaţă drepturile de autor pe online şi print ale lui Andrei Pleşu, Radu Cosaşu, Mircea Vasilescu, Cristian Ghinea şi ale celorlalţi oameni din redacţie. (Ar fi nişte negocieri dure, pentru că nu e uşor să negociezi cu intelectualii. Dar eu am banii şi ei au drepturile. Întotdeauna cîştigă cei care au banii.) Să-mi imaginez că, pînă la urmă, aş reuşi să le cumpăr drepturile pentru tot ce vor scrie pînă la sfîrşitul vieţii lor. Aşadar, aş avea asigurate pentru timp îndelungat scrierile unor branduri jurnalistice.
Dar ce să fac cu aceste branduri? Trebuie să le vînd, trebuie să obţin profit! Un calcul negustoresc (şi simplist) pare la îndemîna oricui şi îl vizează pe consumatorul de „dileme“: vrei să-l citeşti pe Andrei Pleşu? Intră pe site-ul dilemaveche.ro, plăteşte şi citeşte ce-a scris în această săptămînă domnul Andrei Pleşu! Este un brand, merită să-i cumperi scrisul! Îl vrei pe domnul Radu Cosaşu? Plăteşte! Vrei să citeşti ce-a scris domnul Vintilă Mihăilescu? Scoate cardul! Toate brandurile de la Dilema veche, în acest model de business, vor putea fi accesate fără să fii enervat de bannerele publicitare, cum se întîmplă în prezent. (Afară cu publicitatea! Veniturile mele vin din vînzarea acestor branduri.)
Nu poţi să citeşti pe net? Atunci du-te la chioşc şi cumpără revista tipărită! Totuşi, tu, cititor fidel al revistei Dilema veche, vrei să-i citeşti pe net pe favoriţii tăi, dar nu-ţi permiţi să scoţi bani din buzunar. Ţii morţiş să-i citeşti moca, cum se spune, ca pînă acum. Nu se mai poate, trebuie să plăteşti! Dacă nu vrei să plăteşti pentru Pleşu, Vasilescu, Mihăilescu, atunci du-te şi citeşte-i pe Cartianu, Orcan, Cristoiu, textele lor sînt free pe site-ul Adevărul! Mulţumeşte-te cu ceea ce este gratis! Într-adevăr, sînt alte „branduri“, altă „marfă“, alt conţinut, dar e moca. La Dilema veche, publicaţie premium, de nişă, trebuie să plăteşti!
Ca oricărui produs destinat vînzării, şi autorilor din Dilema veche trebuie să le stabilesc nişte preţuri. Îmi imaginez... Care să fie preţul unei accesări la un articol semnat de Andrei Pleşu? Să fie 1 euro, 50 de eurocenţi sau 25 de cenţi? E mult, e puţin? Ce criterii să iau în calcul pentru a fixa preţul? Brandurile mele nu au concurenţă pe piaţă, aşa încît nu pot să mă inspir şi să mă orientez. Atunci, să le pun nişte preţuri care-mi trec prin cap, la plesneală, apoi să le reglez din mers! Nu merge! Ştiu că preţul se formează la întîlnirea dintre cerere şi ofertă. Dar care este cererea? Cîţi dintre actualii cititori ai Dilemei online, care se bucură de gratuitate, vor fi dispuşi să plătească 15 eurocenţi pentru o accesare pe Pleşu? Şi alţi 15 pentru Cosaşu, 10 pentru Vasilescu sau 10 eurocenţi pentru Ghinea? Şi asta în fiecare săptămînă! Jumătate dintre actualii cititori? Un sfert? Greu de răspuns! În absenţa unei cercetări amănunţite şi solide a publicului consumator dispus să plătească pentru conţinutul revistei Dilema veche, orice răspuns de genul „eu cred că...“ este hazardat. Nu se face business fără cercetare („research“, cum se spune în corporaţii), fără studii de piaţă, fără concluzii clare asupra comportamentului consumatorului. Nu poţi să te arunci cu capu-n piaţă fără o documentare riguroasă şi solidă şi să ceri bani cititorilor care au fost obişnuiţi pînă acum să dea doar click!
Mă opresc aici cu acest exerciţiu de imaginaţie pentru un posibil model de business online. Prost exerciţiu? Totuşi, nu mă pot abţine să nu-mi „dau cu părerea“: numărul cititorilor dispuşi să plătească pentru a citi Dilema veche pe net nu va susţine acest tip de business.
Cred că modelul pay-per-view aplicat presei pe Internet, fie de nişă, fie generalist, nu este viabil ca afacere în România. Şi nu din cauza consumatorilor care au fost obişnuiţi să primească totul pe gratis. Nu din cauza lipsei lor de educaţie. (Nu facem afaceri ca să educăm publicul.) Cred că problema presei autohtone pe Internet nu este publicul, ci calitatea conţinutului pe care-l oferă. În prezent, cred că presa noastră online livrează un conţinut de slabă calitate. De aceea, nici nu merită taxat. Aceeaşi ştire se poate accesa pe zeci de site-uri. De ce să te abonezi la unul, cînd aceeaşi „marfă“ poţi s-o găseşti gratis pe altul? De ce să plăteşti pentru ştiri fabricate după metoda „copy/paste“, pentru comentarii scrise pe genunchi, pentru analize debile şi pentru „datul cu părerea“? Un conţinut de slabă calitate, aruncat cu furca, a creat actuala dependenţă a publicului de gratuitate.
Editorii care vor livra conţinut de calitate, exclusivităţi, încredere, care vor crea afinităţi şi, foarte important!, vor crea dependenţă consumatorilor se vor putea gîndi (asta după un research obligatoriu) să ceară bani pe marfa lor. Conţinutul de calitate creează dependenţă şi, implicit, audienţă, iar audienţa aduce bani. Produsul de media nu este un furnizor de conţinut (cum este cazul presei noastre, o adunătură de ştiri şi comentarii), ci trebuie să fie un furnizor de audienţă. O audienţă bine ţintită.
Cred că succesul financiar al afacerii pay-per-view depinde de răspunsurile la două întrebări. Prima întrebare: Ce conţinut merită să fie vîndut? Ştirile? Opiniile? Comentariile? Analizele? Exclusivităţile? A doua: Cum să stabileşti preţul conţinutului scos la vînzare? Cînd antreprenorii de pe piaţa online vor răspunde corect la aceste întrebări, vom şti că lectura pe net a unui articol semnat de Andrei Pleşu sau Radu Cosaşu îşi merită banii. Pînă atunci, să ne bucurăm de gratuitatea Internetului.
Petre Barbu este senior-editor la revista Forbes.
