Ghid sumar pentru lectura comentariilor online

În articolul de mai jos, aveam de gînd să spun cîteva lucruri „înţelepte“ despre comentariile din subsolul articolelor de pe site-urile de ştiri. În principiu, voiam să arăt că astfel de comentarii sînt mai valoroase decît par la prima vedere, laolaltă cu comunităţile ad-hoc pe care le reprezintă. Ele sînt valoroase pentru toţi cei implicaţi: jurnaliştii care scriu pe acel site, cititorii pasivi şi cititorii activi – cititorii-scriitori de comentarii – cei care corectează cu aplomb şi bună-credinţă articolele, îl critică sau îl laudă pe jurnalist, argumentează laborios, iau atitudine, îşi spun părerile lor chibzuite sau nu, înjură, închipuie conspiraţii, dau sfaturi, fac glume, insiderii care „dau din casă“, cei ce protestează legitim sau nu, cei ce se coagulează în grupuri de acţiune, semnează petiţii, acuză guvernul, clasa politică, pe americani, pe ruşi, cei ce sînt atei sau credincioşi, de dreapta, de stînga, cei cu o mulţime de identităţi şi cei cu mesaje obsesive, „trollii“ şi „haterii“. Pentru toate comentariile există chei de lectură, grile interpretative, strategii de moderare, de recunoaştere a tipurilor de discurs. Fiecare are aşteptări, satisfacţii şi insatisfacţii din experienţa media pe care o încearcă, dificil de catalogat. În continuare sînt doar nişte fragmente despre cum poate fi înţeleasă toată această forfotă – la care iau parte şi care-mi place.
 
Efectul celei de-a treia persoane. Este un efect observat înainte de apariţia Internetului, dar este foarte vizibil în comentariile online (Davison, W.P. [1983]. The third-person effect in communication. Public Opinion Quarterly, 47 [1], 1-15). Pe scurt, acesta poate fi enunţat astfel: oamenii cred despre ei înşişi că nu sînt influenţaţi de persuasiunea exercitată de media, în timp ce pe ceilalţi îi consideră impresionabili şi influenţaţi. Gîndindu-se la efectele pe care le va avea un articol sau altul asupra celorlalţi cititori, fiecare se simte dator sa ia atitudine, să contrabalanseze această influenţă. Foarte multe violenţe de limbaj şi formulări radicale, nenuanţate se datorează, cred eu, acestui sentiment că tu nu ai căzut victimă persuasiunii, în timp ce celălalt este vulnerabil la mesaje. Aşa că, de multe ori, comentariile arţăgoase vor de fapt să te salveze pe tine, jurnalist, cititor sau interlocutor.

Atac la autoritatea jurnalistului sau a site-ului. Există o dorinţă aproape de înţeles a cititorilor de a submina autoritatea celui ce scrie un articol. Cred că ea nu se datorează în primul rînd impresiei proaste despre jurnalişti sau intelectuali, ci faptului că statutul jurnalistului şi al intelectualului s-a erodat din motive obiective. Internetul e ieftin, oricine poate scrie ce vrea pe blogul său, cu un cost minim. Jurnalistul nu mai are privilegiul de a fi singurul care deţine puterea de a difuza mesaje în masă. Oricine poate face asta. Nici „intelectualul“ nu mai e singurul care poate emite opinii şi trezi emoţii morale. A crescut însă prestigiul „expertului“, a aceluia care are timpul şi pregătirea să vină cu viziuni noi, cu cifre şi cu grafice. 

Jurnalistul este acuzat de obicei doar că e de partea lui Băsescu sau nu, a lui Isărescu sau nu, a lui Obama sau nu, a lui Iisus sau nu. 

Este demn de remarcat cît de puţin sînt criticaţi ziariştii pentru faptul că au renunţat, unii dintre ei, la standardele jurnalistice tradiţionale, la neutralitate, acurateţe, corectitudine. În paranteză merită amintită şi „obiectivitatea“, cam grăbit aruncată la gunoi la începutul anilor ’90, sub pretextul că o astfel de valoare ar presupune din principiu favorizarea de către jurnalist a politicilor guvernamentale şi a activităţii multinaţionalelor. (Pentru respingerea valorii de „obiectivitate jurnalistică“ vezi Herman, Edward and Noam Chomsky. 1988. Manufacturing Consent: The Political Economy of the Mass Media. New York: Pantheon. Pentru o reevaluare a ideii de obiectivitate din punct de vedere al performanţei jurnalistice vezi Sandrine Boudana, A definition of journalistic objectivity as a performance. Media Culture & Society, April 2011 vol. 33 no. 3 p. 385-398)

Motivele pentru care unii scriu comentarii şi motivele pentru care cei mai mulţi le citesc. Conform diferitelor studii din spaţiul american, majoritatea celor care parcurg în întregime un articol citesc şi o parte din ceea ce scriu utilizatorii în subsolul articolului. Doar 10% dintre americanii interesaţi de ştiri online spun că nu citesc deloc comentarii. Probabil că există asemănări destul de mari cu mediul online românesc şi cel puţin esenţialul cred că rămîne acelaşi. Comentariile, mai ales cele de pe site-urile ce beneficiază de o pre-moderare – adică acelea unde există un moderator care filtrează mesajele nepublicabile –, sînt foarte populare. 
Motivele celor care citesc comentarii sînt însă destul de diferite de motivele pentru care sînt ele scrise. Astfel, cei mai mulţi dintre utilizatori spun că scriu pentru că doresc să aducă un conţinut informativ, să contrabalanseze discuţia, să educe, să îşi împărtăşească experienţa, dar şi să-şi exprime un sentiment puternic, o emoţie sau o opinie. Doar o treime spun că scriu pentru a interacţiona cu alţii, a trimite felicitări sau păreri de rău... Cei care citesc comentariile însă mărturisesc în proporţie de peste 60% că vor să urmărească în primul rînd reacţia oamenilor, felul cum e primit articolul respectiv, că vor să ia pulsul comunităţii, să vadă care e ideea dominantă, opinia mulţimii (Nicholas Diakopoulos, Mor Naaman, Rutgers University, New Brunswick, NJ, USA , Towards Quality Discourse in Online News Comment).

Postacii pozitivi. De vreo două-trei luni a apărut o nouă specie de „postaci“ – simpatică. Ei propagă doar mesaje pozitive. Aproape la orice articol despre Boc-Udrea sau Dan Voiculescu, veţi găsi şi mesaje de solidarizare, de manifestare a încrederii neţărmurite, de punere în valoare a faptelor bune ale acestora. Problema este că apar unul după altul, aproape identice, uşor de recunoscut în stupiditatea lor. Băsescu nu are încă parte de oficiile acestor postaci aprobatori – sau nu am observat eu. Despre el, tot mesaje negative cu „dictachiorul“ şi flota, vechi de doi ani, sau oameni care îi dau dreptate tacit ori cu justificări diverse. Vorbesc doar de clişee, nu de mesajele cu sens. După apariţia pe site-uri a celebrului clip „cool-mogul“, realizat de Antena 3, şi a unei avalanşe de injurii şi ironii, au urmat rapid multe mesaje de susţinere pentru Dan Voiculescu: „Voiculescu este un politician competent şi creativ“ sau „Decît să-şi bîrfească patronul, mai bine să aibă o relaţie apropiată, astfel de lucruri nu sînt înţelese de românii dornici de intrigă şi scandal“. Cît o priveşte pe Elena Udrea, ea este „cel mai capabil ministru şi numai misoginismul e de vină că are o imagine atît de proastă“. „E o Evita a României.“ Semnalez această întorsătură – o premieră prin amploarea ei – pentru că arată o înţelegere mai bună a modului în care oamenii citesc comentariile.

Anonimatul. După părerea mea, a fost întotdeauna o falsă problemă. Nimic nu arată că, dacă oamenii ar scrie sub identitatea lor reală, ar creşte calitatea mesajelor postate. Dacă ar fi posibilă – nu e –, la un moment dat, situaţia în care fiecare identitate să fie dezvăluită instantaneu, ar scădea pur şi simplu cantitatea de mesaje, atît a celor de calitate, cît şi a celor ofensatoare sau lipsite de conţinut. De altfel, de cînd cu posibilitatea de a te loga prin contul de Facebook sau Twitter, tot mai mulţi, în special tinerii, preferă să scrie sub numele lor real. 

Lucian Popescu este jurnalist la HotNews.