Fotbalul este monden!
Succesul pe care de decenii bune îl are un sport numit fotbal constituie probabil una dintre mărcile inconfundabile ale timpului nostru, un transfer de fervoare şi pasiune de la alte fenomene sociale ample şi, teoretic, de profunzime, precum politicul sau religiosul către unul (foarte) profan şi din ce în ce mai vulgar. Succesul repurtat de acest frumos sport atrage şi mîlul postmodern care, în România, ia forma unor personaje care de care mai controversate şi ciudate, în căutarea unei obsesive imagini sau a spălării şi transformării ei într-una onorabilă, cît mai onorabilă cu putinţă.
Cumpărarea, în schimbul unor sume astronomice (ceva mai mult de o sută de milioane de euro pentru următoarele trei sezoane!), a drepturilor de difuzare a meciurilor din campionatul românesc doar de către trei grupuri media (caimacul luîndu-l RCS RDS) a lăsat multe alte posturi în offside. Nemaiavînd meciuri live de transmis (pentru a nu-şi pierde dreptul de a emite, apelează la vechi reluări sau la transmiterea unor meciuri din campionate exotice, precum cel maghiar, cel finlandez sau cel bulgar – ne întrebăm cînd vom avea şansa de a urmări duelurile interesante din campionatul din Vanuatu sau Andorra), televiziunile de nişă au apelat la cea mai ieftină formă de a întreţine circul: talk-show-ul. Din cele observate, pînă şi mogulii fotbalistici s-au cam scîrbit să apară la aceste emisiuni a căror frecvenţă continuă probabil că îi plictiseşte (dar nu numai pe ei), intervin doar telefonic, îşi trimit aghiotanţii, directorii de marketing la care sînt asociaţi atît diverşi ziarişti cu largă expertiză în domeniu sau foste glorii al căror rol este important pentru că ele aduc înţelepciunea firului ierbii. Cazul postului Telesport, care a intrat în faliment, nu poate fi decît salutar. Sperăm ca şi alte asemenea frecvenţe inutile să-i urmeze exemplul, eliberînd puţin grila TV!
Balonul rotund şi sînul siliconat
Dacă, iniţial, patronii echipelor de fotbal erau preocupaţi doar de amploarea fenomenului, părînd a trăi ca într-o rezervaţie vastă în care absolut orice injurie era permisă, treptat au invadat mass-media tip people, în încercarea vinovată şi direct interesată a acesteia de a-şi atrage importantul segment al microbiştilor căruia, pentru fidelizare, i se oferă pe bandă rulantă substitutul balonului rotund (să nu uităm că balonul poate fi şi oval!) din lumea reală: sînul siliconat care, de obicei, este expus în pereche. Doi sîni siliconaţi şi alăturaţi, scoşi din context, recompun cu succes o minge, nu? Din această perspectivă este interesantă tendinţa de fuzionare a celor două mari curente societale: mondenismul şi fotbalismul.
A trecut de mult vremea cînd generaţia de aur ne oferea rezultate remarcabile în domeniu. Generaţia de tinichea, cum i s-a mai spus, a oferit prilejul acestei subtile sinteze civilizaţionale: mingea de fotbal, ca pretext pentru cucerirea unor frumoase legiuni de blonde prezentatoare (ştirile sportive sînt apanajul fetelor frumoase, cu bust generos, se subînţelege) sau muzicante cu decoltee apetisante. Nu degeaba această simbioză a fost inaugurată de farul călăuzitor al perioadei de tranziţie de la performanţă la nulitate, Adi Mutu, care a fost urmat, cu docilitate, de fostul căpitan al Naţionalei, prematur retrasul Cristi Chivu. În acest curent şi-au făcut apariţia şi conducătorii fotbalismului mioritic. Subtil, pe lîngă celebrul şi atotcunoscătorul Gigi Becali, un substitut al Conducătorului, atît de regretat acum, mult prea constant în viaţa sa familială, singura calitate tangibilă pe care un observator neutru i-o poate descoperi, şi-a făcut loc şi un alt personaj, Cristi Borcea, a cărui viaţă sentimentală s-a dovedit a fi mult mai spumoasă, spre deosebire de mult prea castul şi credinciosul mogul stelist, un atu în plus pentru mass-media sportivo-mondenă. Notă: Presa din România are calitatea de a-i aduce mai aproape pe aceşti eroi ai naţiei, folosind şi împămîntenind diminutivele. Specialiştii talk-show-urilor nu vor pronunţa decît foarte rar Adrian, George, Cristian, Dumitru. În această logică în care toţi sînt complici într-o măsură mai mare sau mai mică, diminutivul are logica lui, dovedind că, pînă la urmă, toţi se bat pe bătături. Nea Mitică zis şi Corleone, Adi, Cristi, Guriţă, Gigi, Gică ne aparţin.
Modalitatea cea mai primitivă prin care mass-media mondeno-fotbalistică îşi vinde produsele şi face cunoscute figuri naţionale jalnice, atît de specifice perioadei ultimelor două decenii, este scandalul. (De cîte ori nu aţi auzit sintagma dătătoare de frisoane metafizice, un nou scandal în fotbalul românesc?) Fără scandal, aceste personaje nu ar fi existat. De aceea sîntem siguri că, în mod tacit, membrii acestei comunităţi au făcut un pact prin care îşi permit constante pusee de trivialitate şi bădărănie, doar pentru a anima puţin atmosfera.
„Pe moşia mea...“
O caracteristică de bază a acestor mici satrapi naţionali este înrudirea subtilă cu Dumnezeu, dar şi cu lumea medievală românească (dar nu numai): pe feuda/ domeniul/ moşia mea nimeni nu mişcă un deget decît atunci cînd şi dacă vreau eu! În calitatea sa de proprietar absolut, satrapul fotbalist poate emite orice judecată de valoare, dar mai ales orice propoziţie schimonosită, criticîndu-şi (prin formula ce de multe ori ia forma unei simple înjurături de mamă) membrii tribului său. Aflaţi în simbrie la conaş. De regulă, argaţii nu au curajul să riposteze, ştiu foarte bine că Vodă îi înjură azi, Vodă îi poate înălţa şi umple de galbeni mîine.
Situaţia complexă în care se află practicanţii acestui sport este asemănătoare cu cea a clovnilor care fac echilibristică pe sîrmă, în incinta circurilor. Arena în care se desfăşoară fenomenul o depăşeşte cu mult ca amploare pe cea a circului, căci dacă spectacolul de circ are loc doar într-un spaţiu bine delimitat, fenomenul fotbalistic deversează către multe paliere ale societăţii. Este un fenomen social, are implicaţii geopolitice, dar şi economice. Probabil că, dacă nu ar atrage atenţia publicului într-o măsură atît de mare, satrapii fotbalismului autohton nu ar fi fost atît de interesaţi şi nu ar fi investit atît de mulţi bani. Argumentul lor suprem atunci cînd sînt contestaţi. Ie banii mei, fac ce vreau cu ei. O marotă pe care o agită marii moguli fotbalistici.
Dacă ei aduc bani în fenomen, li se poate ierta aproape orice, iar statul român ar putea chiar să nu le mai ceară nici urmă de impozite şi taxe, în ideea că investiţiile în fotbal aduc o plusvaloare naţională, servind pe termen lung interesele eternei fiinţe naţionale geto-dace. Lăsăm la o parte faptul că din bugetul anual al ICR nu ar supravieţui un sezon în prima ligă nici cea mai slabă echipă. Investiţiile în fotbal sînt mai neclare din punct de vedere financiar decît găurile negre provocate bugetului de stat de celebra Vale a Jiului. În mare măsură, echipele de fotbal se autosusţin financiar, bugetele lor fiind alcătuite atît din cotele parte alocate în urma distribuirii zecilor de milioane de euro primite de la televiziuni, cît şi din diversele sponsorizări sau contribuţii ale autorităţilor locale. Imaginea însă o confiscă feudalii fotbalistici, ceea ce ar fi acceptabil pînă la un punct, dacă ar fi făcut în exclusivitate pe banii lor. Fiind rechini de afaceri, ştiu să piardă bani mai greu decît naivele autorităţi publice.
Enervantă nu este neapărat existenţa acestor oameni, în mahalalele româneşti s-au găsit mereu astfel de specimene, care făceau parte din geografia intimă a românismului balcanic; dureroasă este iruperea lor pe micile ecrane şi în paginile majorităţii ziarelor citite de români, cu tiraje astronomice, şi stimularea de către mass-media flămîndă a acelei părţi a sufletului uman unde se află înmagazinată tirania. Nu există în România vreo altă categorie socială mai ascultată, mai venerată şi mai difuzată. Degeaba dezbatem cum va arăta identitatea naţională românească peste zece-douăzeci de ani, deplîngem în van situaţiunea şi cum s-a ajuns aici, dacă nu observăm care sînt modelele reale ale românilor de azi. Din păcate, acestea nu sînt cele de vîrf, ci cele din periferie. Iar goana după audienţa cu orice preţ pulverizează orice fărîmă de speranţă.
Codruţ Constantinescu este publicist şi istoric, autorul blogului http://cdc77. blogspot.com.
