MASS COMEDIA

O emisiune alb-negru înregistrată într-un restaurant modest. Cîteva mese la care stau oameni – care nu mănîncă sau beau, ci sînt publicul emisiunii. Pe masa din faţa celor doi prezentatori e un telefon. Din cînd în cînd, telespectatorii sună la acel telefon şi sînt puşi să răspundă la nişte întrebări.

Cîtă vreme vorbim despre politică, fotbal şi mondenităţi, sîntem safe. Nu există nici o regulă, nici o formulă, nici o constantă. Ei pot să facă orice – şi chiar fac orice –, drept care noi putem să spunem orice – şi chiar spunem orice. Putem să aberăm liniştiţi ore-n şir, căci realităţile descrise şi comentate sînt cel puţin la fel de aberante.

Scriam cîndva că ştiriştii noştri bîţîie de nerăbdare în aşteptarea Apocalipsei, pe care s-o transmită ei în direct, iar publicul să stea cu ochii lipiţi de televizor, să se uite şi să se îngrozească. Vă închipuiţi ce rating epocal ar avea Apocalipsa în direct!

Mulţi sînt cei care spun că sînt dezgustaţi de ce se întîmplă la subsolul articolelor online, însă uneori nici discuţiile de la etaj nu sînt tocmai sanitare. Reacţiile presei americane la ştirea că jurnalista CBS Lara Logan a suferit un asalt sexual brutal în Piaţa Tahir în ziua în care revoluţionarii egipteni sărbătoreau renunţarea lui Mubarak la putere sînt de-a dreptul contrariante.

Pelicula lui Haneke a luat Palme d’Or în 2009 şi s-a scris mult despre ea. Comentatorii s-au referit la comunitatea închisă dintr-un sat german de la începutul secolului al XX-lea, despre societatea patriarhală opresivă dintr-un mediu protestant, despre o pepinieră care urma să producă, peste cîteva zeci de ani, nazismul.

Pe R. l-am cunoscut în urmă cu mai mult de 11 ani, cînd l-am abordat pe mIRC, într-o seară, de la clubul de net din cartier. Mi s-a părut că are un nick interesant şi i-am cerut rapid un „asl pls“. A fost o întîmplare banală, dintr-un şir lung de evenimente care ar fi putut să-mi schimbe viaţa complet.

L-am văzut pentru prima oară pe Claudiu Bleonţ pe scenă în montarea lui Horea Popescu după Zbor deasupra unui cuib de cuci, unde juca rolul tînărului aceluia bîlbîit, Billy Bibbit, care se sinucide spre final. Asta se întîmpla pe vremea lui Ceauşescu, iar Bleonţ era foarte tînăr şi foarte bun. Apoi l-am văzut în multe roluri care pot fi considerate antologice.

Ce-ar fi să desfiinţăm, totuşi, taxa TV? Pînă acum am argumentat, la mine pe blog şi în ziarele care m-au întrebat despre asta, că aşa ceva e foarte pernicios pentru sistemul media românesc. Dar, pînă la urmă, de ce nu? Hai s-o facem, ca să vedem ce se întîmplă fără ea, fără taxă.

Acum cîţiva ani, în Germania, am intrat într-un magazin dedicat chitarelor electrice, mînat de nostalgiile juneţilor mele, cînd cîntam şi eu la aşa ceva. Desigur, la loc de cinste erau marile mărci (la care eu, pe vremea lui Ceauşescu, nu puteam decît să visez), printre care celebra Fender Stratocaster, „chitara lui Jimi Hendrix“. Nu m-am putut abţine să n-o dau jos de pe raft şi să mă joc puţin cu ea. Cîntam, pur şi simplu, la un mit.

Evgeny Morozov, unul dintre cei mai cunoscuţi cercetători ai Internetului, a publicat la sfîrşitul lui 2010 o carte, The Net Delusion, în care îşi expune îndoielile privind capacitatea Internetului de a produce mutaţii în cadrul regimurilor opresive. Ceea ce s-a întîmplat în Tunisia şi în Egipt şi ceea ce probabil se va întîmpla în următoarele săptămîni contrazic teza lui.

Ştiu, în general un discurs pe marginea reclamelor este atacabil. Asta în principal pentru că acele criterii după care e judecată publicitatea se împart pe două paliere. Pe de o parte, e vorba de creativitate şi de talent, la care se adaugă buna stăpînire a unui meşteşug.

Guvernul unei regiuni din Rusia restricţionează celebrarea publică a Sfîntului Valentin, pe motive că ar fi o sărbătoare alogenă, „care contravine culturii ruse“. Printr-o circulară cu „Măsuri pentru asigurarea securităţii spirituale“, oficialităţile au decis „să nu autorizeze petrecerile de Sfîntul Valentin şi de Halloween în stabilimentele culturale, educative şi alte administraţii orăşeneşti şi departamentale.

Moment festiv de la oficializarea căsătoriei Opoziţiei: Victor Ponta îşi dă mîna cu Crin Antonescu care, la rîndul lui, vine de mînuţă cu băiatul acela al cărui nume nu şi-l aminteşte nimeni, aşa-zisul preşedinte al Partidului Conservator. Situaţie caragialescă, de „români imparţiali“ care-şi unesc destinele incompatibile, discursuri pe măsură.

În urmă cu doar cîţiva ani, ziaristul nu prea ştia ce crede lumea despre ceea ce scrie el. Cei care apăreau la TV aveau un oarecare feedback, dar mai degrabă despre persoana lor, nu despre un articol, necum despre toate.

Acum cîţiva ani, am fost plecat din ţară pentru mai mult timp. În prima lună de stat în străinătate, eram încă interesat de ce se întîmplă în România şi citeam zilnic ziarele pe Internet sau urmăream streaming-ul emisiunilor de ştiri. Apoi, am reuşit să mă distanţez cu adevărat.

Spectacolul burlesc este o formă de divertisment care combină parodia, pastişa, grotescul. Adresat clasei de mijloc şi popular la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului al XX-lea, genul a fost din ce în ce mai mult redus la nuditate, accentul căzînd pe strip, şi mai puţin pe tease.

Weekendul trecut am avut parte de cel puţin două emisiuni-eveniment, cu nişte oameni cu adevărat valoroşi. Este vorba de interviul cu Neagu Djuvara, realizat de Paula Rusu şi difuzat la Antena 3, şi de emisiunea 50 de minute cu Pleşu şi Liiceanu care a început, de duminică, la TVR 1.

Ca om care chibiţează pe marginea a ceea ce se vede pe micul ecran, visez cum ar arăta o televiziune în care lucrurile ar sta ca la Dilema. Un fel de Dilema TV. Ştiu că o astfel de televiziune altfel nu ar avea mari şanse de supravieţuire în jungla televizuală de la noi, dar nu e rău, din cînd în cînd, să mai fim şi visători.

Publicul televiziunilor este conservator, iar condiţia telespectatorului e una eminamente pasivă. Cînd se aşază în fotoliu şi deschide televizorul, omul îşi doreşte în general confort, divertisment şi solicitare minimă. În nici un caz nu vrea să fie pus să gîndească sau să facă ceva anume.

Ceea ce fac Antena 3 şi Realitatea TV pare o invenţie tipic românească: ştiri cu buget redus, tendenţiozitate politică, retorică simplistă şi violentă. Cine, într-o ţară civilizată, şi-ar permite aşa ceva la televizor? – tindem să ne întrebăm, roşi de obsesii localiste. Ei bine, îşi permite.

De cîtăva vreme, în preajma Anului Nou trag linie şi privesc înapoi la ce-am scris în cadrul acestei rubrici. De obicei, contabilizez lucrurile negative – care oricum sînt covîrşitoare, atunci cînd vorbim despre televiziunile de la noi. De data aceasta, mă gîndesc să schimb macazul şi să-mi amintesc numai de puţinele lucruri pe care le-am lăudat în anul care a trecut.

În ultimii ani, Crăciunul s-a transformat dintr-o sărbătoare creştină într-o celebrare a multiculturalităţii şi a corectitudinii politice. Altfel spus, lupta dusă timp de decenii de Moş Gerilă a fost preluată cu avînt revoluţionar de mişcările progresiste, multiculturale, ce luptă, nu-i aşa, pentru diversitate.

Inutil să amintim, pentru a nu ştiu cîta oară în spaţiul acestei rubrici, că greşelile de exprimare pe care le fac prezentatorii sau moderatorii de pe micul ecran sînt foarte periculoase pentru sănătatea limbii. Televiziunea reprezintă o sursă incontestabilă de modele pentru telespectatori, iar greşelile au toate şansele să intre în vorbirea curentă a celor care se uită la televizor.

A patra putere în stat! Sună frumos, nu? Care e puterea presei, cred că toată lumea s-a lămurit. Deşi ar fi de făcut două amendamente la impresia generală. Unu: în puţinele cazuri în care, vreme de două decenii, diverse porcării au fost stopate sau măcar reduse în efecte – presa a fost cea care le-a întors din drum, mai degrabă decît justiţia.

De fapt, nu se numeşte „minciună“, ci „marketing“ sau, printr-o metonimie, „succes în afaceri“. Cît sîntem copii, ni se spune că nu e frumos să minţim. Cînd devenim maturi însă, aflăm că minciunile sînt indispensabile realizării sociale. În afaceri sau în politică, domeniile care asigură succesul în lumea oamenilor mari, eşti cu atît mai admirat cu cît reuşeşti să-i duci de nas pe ceilalţi mai eficient.

Dan Savage este un scriitor american, autor al rubricii de sfaturi despre relaţii şi sex „Savage Love“ şi unul dintre frecvenţii colaboratori ai emisiunii de radio This American Life. Ar mai fi de adăugat că Dan Savage e gay. Cînd a citit despre sinuciderile, survenite la un interval de timp foarte scurt, ale unor tineri gay care erau victime ale bullying-ului, Savage a postat un clip pe YouTube –  care a dat startul proiectului „It Gets Better“.

Eugenia Vodă: „Te-ai îndrăgostit de Zelea Codreanu, ţi-a căzut cu tronc?“ Ion Cristoiu: „Da, pentru că n-am găsit nimic din ce fac politicienii de-acum şi politicienii interbelici. N-a făcut compromisuri, n-a fost corupt. Una este faza Horia Sima, nici nu mă interesează, acolo chiar că au fost catastrofali şi au fost criminali. Deocamdată vorbim de un personaj care n-a ajuns la putere.“

Povestea începe cu un soldat pe nume Bradley Manning. La numai 22 de ani, tînărul era analist de informaţii în Irak, de unde avea acces la SIPRNET, „Internetul secret“ al Departamentului Apărării. Cu un militar american drept tată şi cu o mamă din Ţara Galilor, Manning s-a născut în Crescent, Oklahoma, un orăşel cu puţin peste 1200 de locuitori.

Deschid televizorul, duminică seara, şi dau peste Cristian Adomniţei, invitat în studioul Realitatea, care-i pune la zid pe guvernanţi şi ne zice cu suficienţă ce ar trebui făcut. Bineînţeles că guvernanţii trebuie amendaţi, dar a-l chema pe Adomniţei pentru asta, unul dintre cei mai incapabili miniştri ai Educaţiei pe care i-a avut România după ’89, este o jignire adusă mie, ca telespectator.

Peisajul e sumbru. Culorile calde ce ar indica entuziasme şi proiecte noi se împuţinează, copleşite de griuri, perspectiva se aplatizează, transparenţele se acoperă cu tuşe păstoase, grele. Viziunea se îngustează. E multă ceaţă şi lumina abia o străbate. De doi ani, industria media e deprimată, iar cuvîntul de ordine este supravieţuirea. Însăşi rezistenţa pe piaţă pare o victorie.

Am scris de multe ori despre cum a revoluţionat PRO TV televiziunea, despre ce a însemnat pentru audiovizualul românesc momentul 1 decembrie 1995 (cînd TVR folosea încă decoruri de dinainte de 1989), despre cum PRO TV a dat tonul la cîntec de-a lungul timpului. De asemenea, am scris şi despre felul în care postul din Pache Protopopescu a viciat în repetate rînduri discursul televizual.

Că televiziunile noastre comerciale sînt necrofile nu cred că mai este nici o noutate. Molima se trage şi din transmiterea live a Revoluţiei Române din decembrie 1989, cînd o lume întreagă a asistat la spectacolul regizat atît de bine şi în care cîteva sute de oameni au murit în direct.

Am să încep prin a mărturisi un lucru destul de intim (asumîndu-mi nedelicateţea de a afirma aşa ceva în public): îmi este drag Radu Cosaşu. Ţineam la el încă dinainte să-l cunosc personal, pentru că proza lui mi se părea foarte apropiată, foarte caldă.

Oglindeşte oare publicitatea românească multipla criză de identitate din societate? Sau criza aparţine publicităţii înseşi, cea care de la o vreme pare să acţioneze, cu stranie predilecţie, tocmai resorturile separării, ale discriminării şi, nu în ultimul rînd, ale învrăjbirii?

Vă mai amintiţi de Aleodor? Nu, nu de „Aleodor împărat“ de Petre Ispirescu, ci de Aleodor Manolea, acel parapsiholog din echipa de campanie a lui Traian Băsescu, la alegerile trecute. Nici un cuvînt despre acest personaj controversat, în reportajul din cadrul emisiunii Ochiul magic de la TVR 1, în care ni s-a promis  „adevărata poveste a flăcării violete“.

Mîinile i-ar putea fi mînjite de sîngele vreunui tînăr soldat sau de cel al unei familii afgane. Cel vizat (sau ameninţat) de amiralul american Mike Mullen, confruntat în urmă cu cîteva luni cu dezvăluirile despre războiul din Afganistan, pe platforma Wikileaks, nu este vreun taliban sau vreun jihadist, ci Julian Assange, fondatorul şi şeful acestui portal, devenit o cvasi-instituţie.

Acum cîtăva vreme, am văzut la OTV o scenă halucinantă. La Dan Diaconescu era invitată Daniela Györfi, iar pe ecran era scris „Senzaţional! Daniela Györfi va afla în direct dacă e însărcinată!“. În faţa invitatei, care discuta relaxat cu moderatorul, era pus un pahar gol. Cînd a fost anunţat marele moment, Györfi s-a ridicat de pe scaun, a luat şi paharul cu ea şi s-a retras în culise.

La începutul lunii septembrie, Monika Bartyzel de la Cinematical răspundea dilemei unui critic de film de la Denver Post: sînt eroinele din filmele de acţiune un exemplu pozitiv sau transmit ele un mesaj periculos? Oare nu cumva toate aceste eroine care dau dovadă de o forţă fizică egală cu cea a bărbaţilor le vor crea femeilor impresia că deţin puteri pe care de fapt nu le pot avea?

Nu s-au certat niciodată în vreun talk-show TV. Conflictele n-au ajuns în tribunale. S-au rezolvat amiabil. Nu există o prietenie ostentativă, dar nici o ură de moarte. Moartea n-are ce căuta în această relaţie. Pentru că, este evident, dacă presa ar muri într-o noapte (este un scenariu SF), lumea publicităţii n-ar mai avea suportul material (televiziune, presă scrisă, radio, Internet) pentru ca reclamele sale să atingă publicul vizat.

Duminica trecută, toate emisiunile de ştiri au ţinut să ne informeze că „românii ştiu să se distreze de helăuin“. Mă-nnebunesc după generalizările astea şi mai ales după formula „românii ştiu să se distreze“, pentru că nu pot să nu mă gîndesc la ştiinţa în acest domeniu a celor peste 20 de milioane de conaţionali ai mei, cu mic, cu mare. Mi le închipui, desigur, inclusiv pe mămăile îmbrobodite de la ţară cum ţopăie ca apucatele, toate, pe muzicile lui Ucigă-l toaca! şi cum se unduiesc languros p

Înainte de toate, trebuie să răspundem tranşant la o întrebare: are vreun drept patronatul unui canal mass-media asupra politicii editoriale? Răspunsul este: categoric, da! Patronatul şi conducerea administrativă a unui organ ori trust de presă are dreptul (ba chiar şi obligaţia faţă de acţionari – acolo unde există) să proiecteze strategia editorială pe termen mediu şi lung.

Mulţi care au avut ocazia să stea de vorbă cu Cristi Puiu spun că e un partener de discuţie incomod. Ba, mai mult, că e chiar un tip eminamente adversativ, aflat permanent pe picior de război şi, în cele din urmă, dictatorial în a-şi impune opiniile. Un om perpetuu baricadat în fortăreaţa lui şi care nu concepe să se întîlnească cu interlocutorul la jumătatea drumului.

România este ţara în care chiar şi cele mai harnice dame de consumaţie sînt revirginate la minut şi sînt prezentate poporului ca adevărate întrupări ale neprihănirii. Mai uscate, mai curate, acum cu 30% mai mult! Orice grozăvie ai face, în ţara asta se pare că nu ai nici o şansă să te compromiţi. Chiar dacă-ţi sînt scoase la lumină matrapazlîcurile, chiar dacă ajung la public tot felul de dovezi ale mîrşăviilor tale sau ale lumii joase în care te învîrţi, a doua zi poţi apărea la televizor

Nu mai scriu, dom’le, nimic despre nici o iniţiativă legislativă. M-am săturat să comentez inepţiile unuia şi altuia, care cum se trezeşte vrea el să dea o lege a presei. Şi noi ne dăm de ceasul morţii, ca fraierii... Cam aşa dialogam cu mine însămi la ceasul marilor decizii (dimineaţa, în faţa oglinzii, cu periuţa de dinţi în mînă – acolo adevărurile grave se pot rosti în toată grozăvia lor).

Prost, monşer... Este o criză, mă-nţelegi, care poţi pentru ca să zici că nu se poate mai oribilă... S-a isprăvit... E ceva care poţi pentru ca... Da, stăm prost, este criză, situaţiunea e cum nu se poate mai rea. Ce fac în cazul acesta televiziunile noastre responsabile, cele care se recomandă drept „canale de utilitate publică“?

Am fost, într-o vreme, un apropiat al lui Răzvan Rădulescu. Mi-era cel mai bun prieten. Aşa stînd lucrurile, mi-e foarte greu să scriu despre filmul lui şi al Melissei de Raaf – Felicia înainte de toate (care poate fi văzut, mai nou, şi la HBO). Cum să-mi fie uşor să spun ceva despre el, cînd am dormit în patul Feliciei, cînd am folosit baia pe care-o foloseşte şi ea, cînd – mai cu seamă – i-am cunoscut atît de bine părinţii?

Dl senator Ioan Ghişe are mai nou, în lumina publică, dubioasa onoare de a se număra printre cei care, într-un fel sau altul, au încercat să impună o formă de reglementare asupra presei. Iniţiativa sa legislativă apare în siajul a două mari non-realizări parlamentare, mai exact cea susţinută de senatorul Lia Olguţa Vasilescu şi, mai recent, cea a deputatului Silviu Prigoană.