MASS COMEDIA

Vineri au ieşit în stradă poliţiştii. După unii – 5000 de persoane, după cei mai optimişti – 8000. Cele două televiziuni de ştiri s-au ambalat, au trimis care de reportaj la faţa locului, au improvizat studiouri în Piaţa Victoriei şi au transmis pas cu pas manifestaţia. Apoi au aşteptat, frîngîndu-şi pumnii, să iasă cu încăierare, dar aceasta n-a avut loc. Îmi închipui că trebuie să fie foarte frustrant pentru un om de televiziune!...

Scriam data trecută despre o ecranizare bună după o carte puternică, Moromeţii, unde Stere Gulea a reuşit să-şi impună tonul propriu în faţa discursului lui Marin Preda – şi asta fără să modifice povestea din roman. Întîmplarea a făcut ca săptămîna aceasta să văd, la HBO, o altă ecranizare după o proză remarcabilă: Caravana cinematografică, filmul din 2010 al lui Titus Muntean după nuvela publicată de Ioan Groşan în volumul lui de debut, din 1985.

De la o zi la alta remarc infuzia, aparent de nestăvilit, a pseudo-reality-show-urilor (am ales această denumire avînd în vedere că ele folosesc scenarii evidente pe care actorii de ocazie, amatori, şi le însuşesc cu mai mult sau mai puţin talent), dar şi, mai rar e drept, a unor adevărate reality-show-uri precum cel difuzat de către PRO TV, intitulat Serviţi, vă rog, care nu beneficiază de un scenariu foarte exact, lăsînd o libertate de mişcare personagiilor, demnă de laudă. Însă şi acest forma

Duminică seară, m-a salvat de la o baie de lături, în care vrînd-nevrînd m-aş fi scăldat alături de indivizii pe care i-aş fi încondeiat, un film pe care l-am văzut de nu ştiu cîte ori şi la care mă uit de fiecare dată cu plăcere: Moromeţii, în regia lui Stere Gulea.

Scriu de mai bine de zece ani despre televiziune în cadrul acestei rubrici, vreme în care nu am încetat să atrag atenţia asupra degradării continue a mesajelor de pe micile noastre ecrane. Am vorbit despre tabloidizare şi apoi despre OTV-izare (ceea ce e tabloidizarea extremă), despre mahalaua care cîştigă tot mai mult teren, despre crearea unor vedete din personaje de joasă speţă, care apoi sînt luate drept model de către telespectatori, despre necesitatea unei atitudini responsabile faţă d

Who wants to marry a multi-millionnaire? – aceasta a fost întrebarea lansată de postul american de televiziune Fox în 2000. Emisiunea a fost concepută ca un concurs de Miss, la finalul căruia cîştigătoarea avea să fie căsătorită, în direct, cu un multimilionar.

Visaţi la vremurile cînd valoarea era valoare şi era pusă la locul pe care-l merita? Am o veste proastă pentru dvs.: sînt apuse de mult şi nu se vor mai întoarce în veci. Trăim vremurile (cele de pe urmă?) cînd nonvaloarea este la putere, cînd personajele spălate pe creier şi grobiene sînt luate drept model, cînd ideea de elită nu stîrneşte decît zîmbete ironice. Iar pentru aceasta trebuie să-i mulţumim presei.

Sînt unii care cred că Războiul stelelor este o prostie comercială, un film plin de clişee, cu veşnicele ingrediente de basm în care Răul se luptă cu Binele. E adevărat, creaţia lui George Lucas nu are subtilităţi sau rafinamente, aşa cum găsim în cinematograful independent, şi e construită pe baza multor reţete hollywoodiene de succes.

După ce ţi-ai obişnuit plămînii, chiar şi doar timp de două săptămîni, cu aerul curat, reîntoarcerea la aerul îmbîcsit şi prăfos nu e deloc plăcută. După ce trăieşti puţin în mijlocul unei societăţi mature şi aşezate, revenirea la năbădăile unei societăţi pubere, cum e cea de la noi, nu are cum să-ţi cadă bine.

Recent, am văzut un film remarcabil (lansat în 2007, cu Tom Hanks în rolul principal), intitulat Charlie Wilson’s War/„Războiul lui Charlie Wilson“. Titlul îmi amintea, din start, de o carte pe care o răsfoisem cu cîţiva ani mai devreme, într-un Reading Room.

După atîta amar de vreme, publicitarii noştri ne dezvăluie în sfîrşit secretul feminin: „Femeile sînt diferite, dar au în comun un singur lucru: Dulcolax“ – ne spune o reclamă de la televizor. Aţi ghicit, pentru că numele o sugerează foarte bine: produsul e un laxativ. Iată, deci, esenţa feminităţii, ceea ce le uneşte pe toate, oricît de diferite ar fi.

Auzim îndemnul acesta mai tot timpul: „Nu-ţi place ce vezi la televizor? Eşti liber să schimbi canalul!“. Sau, încă şi mai mult: „Eşti stăpînul telecomenzii! Exercită-ţi puterea!“. Prin urmare, ni se transmite mesajul că sîntem liberi, ba chiar că sîntem stăpîni. De ce oare ni se spune asta cu atîta insistenţă?

În primăvara aceasta, am auzit pentru prima dată de Bilbor. A apărut, din senin, printre localităţile despre care îmi vorbea fata de la Meteo, la Realitatea TV. Zicea care vor fi temperaturile la Craiova, la Timişoara, la Iaşi, la Cluj-Napoca etc. şi la Bilbor. Prima dată am crezut că nu am auzit bine, dar dăţile următoare, cînd mi se spunea cum va fi vremea în oraşele importante ale ţării şi, neapărat, şi la Bilbor, am început să intru la idei.

În The Beauty Myth, Naomi Wolf susţine că imaginile de frumuseţe sînt folosite împotriva femeilor. Mai exact, s-a creat un mit al frumuseţii, prin care femeile sînt ţinute sub control de către un sistem patriarhal. Wolf face dese analogii cu epoca victoriană, cînd medicii se lăudau că pot „vindeca“ sau chiar preveni bolile morale ale femeilor (masturbare, celibat, lesbianism etc.). În prezent, boala morală de care trebuie vindecate femeile este urîţenia.

Săptămîna trecută, cînd televiziunile noastre au vorbit numai despre sinucidere şi ne-au oferit un nesfîrşit priveghi televizat, mi-am amintit de nenea Anghelache. Care Anghelache? Personajul lui Caragiale din schiţa Inspecţiune, un funcţionar care se sinucide după ce aude mai multe poveşti cu colegi de-ai lui găsiţi cu lipsă în gestiune, în urma controalelor.

Televizorul este asociat cu ideea de „casă“, de spaţiu personal şi familial, dar această percepţie se modifică sub presiunea unei reechipări a omului de astăzi cu dispozitive mobile. Televizoarele vor deveni tot mai performante, însă „magia“ ecranului va dispărea. Din ce în ce mai mult ne vom uita la televizor ca la un simplu display cu multiple funcţiuni, nu ca la obiectul prin care aveam senzaţia că participăm sau ne integrăm în lumea dimprejur.

De cînd ţin rubrica aceasta despre televiziune, am auzit de mai multe ori îndemnul să scriu despre lucrurile cu adevărat valoroase care se pot vedea pe micul ecran şi să nu-mi mai pierd timpul cu tot felul de nimicuri. În principiu, sînt de acord cu asta, dar...

Interviuri şi declaraţii de presă recente ale principalilor jucători din piaţa media trădează dorinţa acestora de a monetiza variantele digitale ale unora dintre publicaţiile tipărite. Mutarea este în linie cu ideile similare din străinătate, deşi rezultatele actorilor locali riscă să nu fie aceleaşi. În mod sigur, vorbim de un stadiu experimental pentru orice publicaţie din lume, cu puţine exemple de succes, dar problema imputării unor costuri pentru accesul la varianta digitală a unui cotidian

Un meloman e un admirator necondiţionat şi un automat de zis „maestre“ oricărui muzician. Fericiţi cei melomani cu duhul, dar, precum spuneam, eu nu fac parte din categoria asta. Din păcate – pentru că destul de puţine lucruri mă mulţumesc şi încă şi mai puţine mă entuziasmează.

În ultimii ani s-a vorbit mult în România despre mogulii de presă. Principala acuzaţie adusă acestora a fost faptul că îşi folosesc trusturile de presă în interes personal. Oficiali români sau diplomaţi străini acreditaţi la Bucureşti au atras atenţia asupra modului incorect în care anumite evenimente sînt tratate de o anumită parte a presei. Pînă acum, această realitate era considerată apanajul statelor totalitare, a celor în curs de dezvoltare sau a celor aflate în tranziţie.

Duminica trecută, TVR Cultural a programat un excelent documentar produs de Arte şi realizat de Yosif Feyginberg. Este vorba despre Prokofiev: jurnal neterminat, un film care analizează o perioadă din viaţa compozitorului rus din perspectiva jurnalului său, ţinut între anii 1918 şi 1936.

Invocăm repetat „România reală“, ca să dovedim că ştim cum arată şi sîntem aproape de „agenda cetăţeanului“, de problemele lui adevărate. Dar lumea reală? Evoluăm noi, jurnaliştii, în lumea reală, sau doar într-o enclavă a ei, ale cărei ziduri le-am ridicat singuri?

Articolul meu de săptămîna trecută, intitulat „Educaţia prin manele“, a beneficiat, în varianta online, şi de un comentariu în care eram tras de urechi de o cititoare, doamna Simona Vlad. Dumneaei îmi reproşa o implicare insuficientă în rezolvarea problemelor naţiei, comoditatea de a ţine discursuri în faţa unui auditoriu favorabil, ba chiar laşitatea de a nu mă expune unui public ostil.

S-ar putea spune că deviza EURODOC este „Join the network!“. Cu alte cuvinte, dacă vrei să exişti pe piaţa internaţională de film documentar trebuie să faci parte din reţeaua ai cărei membrii sînt peste 500 de profesionişti din 42 de ţări.

Acum şase-şapte ani, la începuturile acestei rubrici, mă uitam, conştiincios, la mai toate emisiunile de la televiziunile noastre – inclusiv la cele de divertisment. La acele producţii în care domneşte prostul gust şi care sînt făcute să-ţi spele creierul. Nu eram atît de naiv încît să cred că s-ar fi sinchisit cineva de munca mea de rînire în grajdurile lui Augias, dar consideram că e de datoria mea să fac asta. În fine, tot o naivitate...

Am mers doar pentru o zi la TIFF, la Cluj-Napoca, şi am fost de-a dreptul fascinat de efervescenţa oraşului din timpul festivalului. Se întîmplau multe lucruri simultan (proiecţii de filme, concerte, dezbateri), iar publicul venea în număr mare la fiecare.

Atacul unor nave militare israeliene asupra unui convoi presupus umanitar, ce urma să transporte ajutoare în Gaza, a reprezentat una dintre cele mai frustrante înfrîngeri mediatice ale statului evreu.

Mult mai important decît toată vorbăria domnilor ferchezuiţi de la televizor, de jocurile de ping-pong dintre politicienii dolofani şi de toată hărmălaia animată de tot felul de interese este faptul că în ţara asta există copii care înghit în sec cînd sînt puşi să enumere nişte banale fructe. Mere, pere şi banane.

Regizoarea australiană Kathryn Millard a dorit să facă un documentar despre imitatorii lui Chaplin în diferite zone ale lumii, începînd cu ţara sa de baştină. Spre surpriza ei, a descoperit că admiratorii cei mai fervenţi (cu accente religioase chiar) ai vagabondului se află în India, în orăşelul Adipur, din nord-vestul ţării.

„A înjunghiat o fetiţă de 10 ani! «Ai ei mă umileau şi am vrut să sufere!»“; „ULUITOR! Îşi ţine INIMA într-un rucsac!“; „Gigi Becali, sufletul petrecerii machidonilor: «Eu şi cînt, şi dansez bine!»“; „IMAGINI ŞOC! Un taur i-a străpuns gura unui matador!“; „Dragoste «sinceră»!! Iepuraş Playboy, SEX în mare cu un bogătaş bătrîn!“; „Să vezi şi să nu crezi! Cînd nevoia cere... o faci în mijlocul străzii!“

Referindu-se la televiziune, Kurt Vonnegut ne oferă o istorioară concentrată, cinică şi semnificativă: „Unul dintre puţinele lucruri bune din vremurile noastre: Dacă ai o moarte groaznică la televizor, nu ai murit în van. Ne vei fi oferit un divertisment“.

Criza economică globală a permis unor lideri precum Hugo Chavez, Evo Morales sau Ion Iliescu să reia seria atacurilor tradiţionale la adresa sistemului capitalist. Concomitent, „modelul chinezesc“, „modelul cubanez“ sau „modelul venezuelean“ atrage tot mai mulţi tineri, seduşi de discursurile radicale. În fond, cine nu îşi doreşte, măcar o dată în viaţă, să schimbe lumea?

Ţara este la ananghie. Preşedintele vorbeşte de pericolul colapsului, de „grecizarea“ ei şi recurge la măsuri tranşante, care lovesc grav în populaţia deja săracă. Cum s-a ajuns aici? Un răspuns ni l-a oferit excelenta emisiune de reportaje de la Pro TV, România, te iubesc, duminica trecută.

Ca membri ai societăţii de consum, ne-am obişnuit să aruncăm la gunoi, pe necitite, pliantele şi volantele publicitare din cutia poştală. Cataloagele supermarketurilor – abia dacă le mai răsfoim... În oraş ne-am învăţat să facem abstracţie de panouri şi casete luminoase. Ca telespectatori, ne-am obişnuit să vizităm baia taman în minutele calupului care ne întrerupe programul. Aiureli, sînt doar reclame – ne-am deprins să spunem.

Am auzit invariabilele vorbe culese de la popor: despre cum merg micii cu berea, în cazul masculilor dezbrăcaţi în natură, sau strigăte de genul „Foarte tare! Distracţie la maxim!“, în discoteci

Un comentator al tuturor tipurilor de fenomene (specie naţională) susţinea de curînd că oamenii, mai exact românii, ar avea tendinţa irepresibilă să ia de bună orice informaţie pozitivă. Motivul: omul are nevoie de încurajări. De aceea, e uşor de manipulat (de către putere, opoziţia nu se ocupă cu aşa ceva).

Înţeleg că televiziunile se folosesc de cultură doar pentru a face frumos în faţa CNA, dar oare Consiliul nu are nici o pîrghie prin care să determine operatorii să-şi respecte promisiunile, şi după ce s-au văzut cu sacii în căruţă?

Publicitatea „mare“, clasică, a Bergenbier-ului a mai avut un aliat folcloric: zvonistica. Taclaua, vorba de taină împărtăşită de prieteni „la o bere“, evocată în sloganul „Prietenii ştiu de ce“. Conform acestei nişe a culturii de masă, secretul Bergenbier, acel „de ce“ pe care îl împărtăşesc „prietenii“ este că Bergenbier ar fi singura bere care, băută în exces, nu ar favoriza impotenţa (spre deosebire de celelalte)...

Festivalul de film de la Cannes, 1982. Regizorul german Wim Wenders are ideea să cheme, pe rînd, mai mulţi regizori de film într-o cameră de hotel şi să-i pună să vorbească despre ce cred în legătură cu viitorul cinematografiei, dacă s-a pierdut limbajul cinematografic, dacă filmul e o artă care moare etc.

Dezvoltarea Internetului reprezintă, în bună măsură, o evoluţie a societăţii consumeriste în defavoarea formelor tradiţionale de media. Deşi ziarul, televiziunea şi radioul sînt departe de a fi medii moarte, capacitatea lor de interactivitate cu utilizatorii este semnificativ mai scăzută decît ceea ce oferă Internetul.

Este duminică după-amiaza, iar în familie domneşte atmosfera aceea fără de griji, de după siestă. Mama răsfoieşte alene o revistă, tatăl stă relaxat într-un fotoliu, iar puştiul de vreo şapte ani cască şi el gura la părinţii săi. Televizorul e, desigur, pornit şi merge în legea lui. Nu pare a fi nici un pericol pentru liniştea acestei familii. În colţul ecranului nu există nici un cerculeţ care să indice vreo limită de vîrstă sau necesitatea vreunui acord parental.

Ce legătură este între presa scrisă şi balama? Organică, vă spun. Balamaua este simbolul şi temeiul modelului de viitor al presei scrise, aşa cum mi s-a demonstrat, pe termen lung, la o reuniune a editorilor de ziare din lumea-ntreagă. Teoria e simplă: în pofida progreselor tehnologice uimitoare din ultimii 2000 de ani, balamaua nu a dispărut.