Între manea şi Prokofiev
De cînd ţin rubrica aceasta despre televiziune, am auzit de mai multe ori îndemnul să scriu despre lucrurile cu adevărat valoroase care se pot vedea pe micul ecran şi să nu-mi mai pierd timpul cu tot felul de nimicuri. În principiu, sînt de acord cu asta, dar...
Acum două săptămîni, scriam despre un extraordinar documentar realizat de Arte şi difuzat şi de TVR Cultural, Prokofiev: jurnal neterminat. Un film care vorbea despre drama unui creator de geniu care pleacă în Occident plin de speranţe şi de încredere în sine, dar acolo se confruntă cu indiferenţa breslei faţă de lucrările lui şi cu lipsurile materiale. Este curtat de autorităţile sovietice să se întoarcă în patria natală, refuză, dar pînă la urmă cedează, sperînd că în sfîrşit va fi şi el apreciat la adevărata lui valoare. La puţini ani după întoarcerea în URSS însă, muzica lui e catalogată drept decadentă şi reacţionară, iar soţia îi este trimisă în Gulag. Bun, înţeleg că Prokofiev nu este accesibil decît unui cerc foarte restrîns, dar aici aveam, dincolo de muzica lui, o dramă umană, o poveste semnificativă pentru raporturile dintre artist şi istorie în general.
Înainte de articolul intitulat „Un film despre Prokofiev“ publicam un altul, cu titlul „Educaţia prin manele“, unde arătam cu degetul una dintre cele mai joase emisiuni de la televiziunile noastre, Acces Direct, şi reproduceam textul unei manele date pe post: „Băutură, băutură şi manele / Şi femei de şapte stele / Băutură, băutură şi gagici / Nu aş mai pleca de-aici“ etc. Vi se pare interesantă o asemenea paradă de gîndire rudimentară?
Textul cu „Prokofiev“ în titlu a avut, pe Internet, în jur de 300 de vizualizări, iar cel cu „manele“ aproape 3000. Raportul de 1 la 10 mi se pare mai mult decît grăitor. Şi vorbim despre cea mai citită revistă de cultură din România, unde publicul este cultivat, rafinat, intelectual sau cum vreţi să-i ziceţi. Sînt manelele mai interesante decît Prokofiev? Păi cum să nu fie? Maneaua e ca Băsescu – stîrneşte pasiuni. Este ori iubită, ori urîtă, nu lasă pe nimeni indiferent. Pe de altă parte, există destui intelectuali care găsesc o adevărată voluptate în a se scălda, alături de mulţime, în supa populară. Unii dintre ei sînt în esenţă nişte oameni simpli, din popor, şi astfel se bucură că-şi regăsesc adevărata natură, alţii consideră că au fumat de mult fineţurile culturale şi că – iată – mai au nevoie şi de ceva frust. Ca să nu mai vorbim de faptul că există (în general printre străini sau printre românii şcoliţi în străinătate) oameni foarte cultivaţi, care-ţi vorbesc despre extraordinara bogăţie şi subtilitate a manelelor. În general, este vorba despre stîngişti cărora elitismul le miroase urît şi care cred că valoarea este dată de mase, de gustul popular. Indivizi care sînt în stare să-ţi ţină un discurs doct, inclusiv despre postmodernismul palatelor cu turnuleţe, al lanţurilor groase de la gît, al ghiulurilor şi al unghiei mari de la degetul mic. Tu, care strîmbi din nas la toate acestea, eşti un retrograd, o tombateră, un individ exclusivisto-fascist, care nu vrea să recunoscă dreptul la diversitate culturală. Sau, cel puţin, un sclifosit care nu ştie să aprecieze damful viguros al mititeilor.
„Există două feluri de telespectatori – cei care se uită la OTV şi cei care nu recunosc“, scria un distins intelectual într-o apologie dedicată postului manelistic al lui Dan Diaconescu. Aşa să fie oare? Eu ştiu oameni care şi-au scos OTV-ul din lista de programe a televizorului. Alţii care au renunţat în totalitate la televizor. În fine, poate că aceştia sînt o specie pe cale de dispariţie, că valorile în care cred ei sînt depăşite de mult şi că vor fi, pînă la urmă, devoraţi de indivizii care-şi trag seva din sănătoasele chermeze populare, pe care le putem vedea pe micile ecrane. Reduse mintal şi hidoase, dar cît de suculente!
