Cinematograful şi televiziunea, după Godard
Festivalul de film de la Cannes, 1982. Regizorul german Wim Wenders are ideea să cheme, pe rînd, mai mulţi regizori de film într-o cameră de hotel şi să-i pună să vorbească despre ce cred în legătură cu viitorul cinematografiei, dacă s-a pierdut limbajul cinematografic, dacă filmul e o artă care moare etc. Cadrul este fix, cu un fotoliu de hotel în contre-jour, cu fereastra în spate, cu o masă în apropiere pe care este pus un magnetofon şi cu un televizor pornit. Fiecare regizor este lăsat singur în faţa camerei de luat vederi, să răspundă la întrebările scrise de Wenders pe o foaie. Regizorii sînt Steven Spielberg, Jean-Luc Godard, Rainer Werner Fassbinder, Werner Herzog, Michelangelo Antonioni şi alţi cîţiva, mai puţin celebri. Este vorba de documentarul Camera 666/Chambre 666 (pe care l-am putut vedea sîmbăta trecută la TVR Cultural). „Numărul fiarei“ din titlu ne spune că se vorbeşte despre Apocalipsă, despre Apocalipsa cinematografiei – sau cel puţin asta e intenţia lui Wim Wenders, aşa cum transpare din întrebările lui. Regizorii intervievaţi nu sînt însă aşa de catastrofici: unii nu văd nici un pericol în televiziune şi spun că fac ei înşişi producţii TV, alţii consideră că videocasetele sînt chiar un lucru bun, un suport pe care culorile nu se mai degradează ca pe peliculă (Antonioni).
Dintre toţi regizorii care au vorbit în faţa camerei lui Wenders, cel mai mult mi-a plăcut Jean-Luc Godard. Mi-a plăcut atît de mult, încît i-am transcris discursul. Cum Godard vorbeşte foarte mult şi despre televiziune, m-am gîndit că n-ar fi rău să împărtăşesc spusele lui, în cadrul acestei rubrici:
„Mai întîi a fost naşterea tehnică a televiziunii, la care oamenii de film nu au vrut să se implice. S-au implicat cei care se ocupau de comunicaţii. Astfel, astăzi televiziunea e ca un mic oficiu poştal. Nu-ţi e teamă de ea, pentru că este aproape, eşti foarte aproape de imagine. Cum este aşa de mică, nu are de ce să-ţi fie frică de ea. La cinematograf, imaginea îţi face frică pentru că o vezi mai mare – dar e şi mai departe. Se pare că astăzi preferăm să vedem o imagine micuţă şi de aproape, decît o imagine mare şi de departe.
Televiziunea s-a dezvoltat foarte repede pentru că s-a născut în Statele Unite şi pentru că s-a născut în acelaşi timp cu publicitatea, care a finanţat-o. Lumea publicităţii e foarte puternică şi poate să vorbească despre lucruri într-o singură frază sau imagine. Are la fel de multă forţă ca Eisenstein. Clipul publicitar este ca filmul Crucişătorul Potemkin, numai că «Potemkin» durează o oră şi jumătate, în timp ce un clip nu e mai lung de un minut. Dacă ar fi mai lung, ar trebui să spună adevărul despre maşină sau marca rachetei de tenis. Se admite din start absenţa adevărului şi totul nu este decît vorbărie despre.
Din ce în ce mai multe filme vorbesc mai degrabă despre alte filme, decît despre o realitate din afara cinematografului. Este adevărat, e dificil să filmezi afară, asta înseamnă să-ţi asumi nişte riscuri. Se pare că viaţa nu poate să-ţi furnizeze poveşti fără să-ţi dea bătăi de cap. Vrem numai poveşti pe care le ştim deja. Eu consider că imaginea trebuie să fie o radiografie a unei boli sau a unei stări de sănătate.
Televiziunea e făcută în numele puterii. Putere politică, puterea banului... Ceea ce urmăreşte televiziunea nu este povestea. În Dallas nu e poveste. Uneori tocmai asta îmi place la Dallas – că nu are poveste. Visul Hollywood-ului este să facă un singur film (asta face de fapt televiziunea) şi să-l difuzeze peste tot. Filmele au titluri diferite, ca şi serialele de televiziune, dar sînt de fapt acelaşi lucru. Iar textul devine din ce în ce mai important, el dă titlul, iar oamenii cred că văd altceva, de parcă ar fi nişte copii.“
Apoi Godard a tăcut şi a rămas, fumînd, adîncit în gînduri. După mult timp, a mai spus cîteva fraze:
„Filmele sînt făcute atunci cînd nimeni nu vede. Invizibilul e cînd lumea nu vede. Incredibilul e cînd lumea nu vede. Cinema-ul este să arăţi incredibilul, ceea ce nu se vede.“
Mă-nnebunesc după Godard!
