Cum am devenit dictator

Dezvoltarea Internetului reprezintă, în bună măsură, o evoluţie a societăţii consumeriste în defavoarea formelor tradiţionale de media. Deşi ziarul, televiziunea şi radioul sînt departe de a fi medii moarte, capacitatea lor de interactivitate cu utilizatorii este semnificativ mai scăzută decît ceea ce oferă Internetul. Putem interveni telefonic într-o emisiune de radio, transmite întrebări pentru un interviu, schimba canalul de pe un talk-show pe altul sau putem scrie o scrisoare editorului pentru articolul din ziarul de ieri, dar în nici unul dintre cazuri nu simţim, în vreun fel, apartenenţa la o comunitate. Ceea ce a început ca o revoluţie în informare, cu ziarul reprezentînd principala cale de conectare cu problemele zilnice ale „cetăţii“, refuză, acum şi în mod absolut ironic, să ne mai motiveze în a ne simţi cetăţeni ai statului naţional. Politicienii, la rîndul lor, se luptă cu adaptarea la noile forme de media.

La ce ne foloseşte PIB-ul Islandei

Pe Internet ne putem defini comunitatea la care dorim să aparţinem. Nu ştiu în ce măsură această stare de fapt poate reprezenta un atac la adresa calităţii noastre de cetăţeni ai unui stat naţional, dar cred că interconectivitatea pe care o oferă mediul internaut ne-a adus pe toţi mai aproape de probleme mai largi, de o complexitate globală. Mai mult, evoluţia noilor forme de media şi viteza cu care se transmite informaţia la scară macro a făcut din obişnuiţii consumatori de ştiri nişte persoane care dispun de capacitatea hiperinformării. Putem, în acest moment, să aflăm, de exemplu, PIB-ul Islandei (12,3 miliarde de euro în 2008). Probabil că nu ne-ar fi interesat niciodată această informaţie, dar ea există, undeva, pe Internet.

Ca să aflu informaţia de mai sus, am efectuat o căutare pe Google. Mai exact, în loc să fiu legat de pămînt şi de statul în care locuiesc, să-mi primesc cuminte cotidianul preferat prin abonament, am căutat informaţia. Am devenit un vînător de informaţii, în loc să aştept, la un moment dat şi fără vreo dorinţă exactă, ştirea despre criza financiară în care se află ţara respectivă. Nu m-am interesat pe tema crizei, am aflat doar o mică bucată din poveste, dar tocmai din capacitatea mea de a-mi lega propriile informaţii cap la cap şi dintr-o sumedenie de surse am transformat, automat, informaţia într-un bun de consum. Un ziar nu ar putea să facă asta niciodată, la fel cum nu ar putea să-mi satisfacă toate interesele într-un mod personalizat.

Preşedinte şi postac

În drumul meu spre propria republică cu populaţie, mi-am făcut şi un blog, unde am preluat informaţia cu privire la PIB-ul Islandei şi am adăugat poze de la NASA cu privire la erupţia vulcanului Eyjafjallajokull. Am avut trafic nebun. Am publicat articolul pe Facebook şi m-am trezit cu trei prieteni noi din Reykjavik, care mi-au comunicat informaţii legate de eveniment şi mi-au trimis poze noi. M-am trezit preluat de BBC, pe Twitter. 24 de ore mai tîrziu m-au sunat cei de la Realitatea TV să mă întrebe dacă dau declaraţii. Peste două zile mi-am primit ziarul şi, spre surpriza mea, eram menţionat într-un colţ de pagină.

Glumesc şi poate exagerez un pic cu povestea de mai sus, dar nu de puţine ori am văzut simpli cetăţeni deveniţi reporteri pentru o audienţă globală din cauza faptului că au publicat ceva pe Internet. Or, această oportunitate nu există în vechile forme de media, la fel cum rar găseşti un site care să-ţi ofere o analiză balansată şi exhaustivă pe o temă de interes. Informaţia este atomizată în mii de pagini de Internet, de-a lungul a sute de site-uri. Procesul de a o căuta şi de a ne dezvolta o imagine de ansamblu, împreună cu sute de milioane de alţi oameni, în acelaşi timp, duce la o serie întreagă de mici experimente democratice în felul în care aceşti cetăţeni din state diferite interacţionează. La publicarea informaţiei pe Internet nu colaborează doar oameni de ştiinţă sau specialişti în diferite domenii, ci, de cele mai multe ori, amatori de informaţii, curioşi fără vreo agendă exactă.

Dictator în Dilema

Sîntem departe de momentul în care Internetul ar putea să afecteze statul naţional. În acelaşi timp însă, consider că noile forme de media pot schimba perspectiva populară, pe termen lung, asupra politicii. Decăderea interesului în activităţile statului şi în oamenii săi, poate chiar în democraţie, vine ca un rezultat al transformării societăţilor vestice, spun criticii, în culturi vizuale. De la introducerea primei poze sau imagini într-un ziar, cantitatea de informaţii a scăzut. Extrema o reprezintă elementul tabloid al presei. Chiar dacă o fotografie face cît 1000 de cuvinte, reducerea nivelului de informare prin folosirea unor medii vizuale face ca Internetul să cîştige oricînd cursa în faţa vechilor forme de media.

De asemenea, în ceea ce priveşte discursul politic, devine evident faptul că reprezentanţii noştri se zbat din răsputeri să comunice prin mass-media, adaptîndu-se la stilul acesta. Or, dacă stilul evoluează înspre elemente tabloide, ştiri scurte, preconcepţii publice duse în ridicol şi imagini cît mai şocante, nu este deloc surprinzător faptul că populismul aleşilor noştri atinge cote alarmante. Nu dispun de atenţia electoratului decît în acest mod, maximum o dată pe zi, în cîteva fraze care trebuie să devină memorabile. Şi, în măsura în care Internetul ajută la acest stil de informare, este absolut evident că şi politicienii vor urma mediul în încercările de a comunica cu electoratul. Singura veste bună din această întreagă situaţie, indiferent de evoluţia vechilor forme de media, este că Internetul, la rîndul său, evoluează. Se cer din ce în ce mai mult conţinut centralizat, păreri educate care să coexiste cu norul internaut şi cu reţelele sociale care distribuie informaţia. O astfel de cerere, oricît de comercială, indică faptul că nici discursul politic nu va putea să stagneze la infinit.

Mihnea Dumitru este doctorand la Universitatea Bucureşti şi eliberează cereri de cetăţenie pentru republica personală pe site-ul său, Codex Politicus.