La mila televiziunilor
„Cred că, dacă arta şi cultura vor ajunge în casele mai multor români, va fi un pic mai bine în ţara asta!“ – este citatul cu care începe studiul „Ponderea emisiunilor culturale şi religioase în programele de radio şi televiziune româneşti“, dat publicităţii de Consiliul Naţional al Audiovizualului. Sînt total de acord cu această frază, mai ales că-mi aparţine (a fost preluată dintr-un text apărut la această rubrică), iar un studiu despre cum se face cultură la televiziunile noastre mi se pare binevenit.
În prefaţa pe care-o semnează, Mihai Mălaimare, coordonatorul studiului, observă că mai toate televiziunile invocă interesul pentru cultură atunci cînd vor să obţină licenţa de la CNA, pentru ca apoi să facă pierdută cultura pe drum: „cînd se pune problema obţinerii sau prelungirii licenţei, în argumentele justificative şi grilele tuturor operatorilor, «cultura» apare ca element de interes aproape major, pentru ca apoi, în foarte multe cazuri, să-şi diminueze consistent formula propusă pînă la dispariţia definitivă“. Bun, înţeleg că televiziunile se folosesc de cultură doar pentru a face frumos în faţa CNA, dar oare Consiliul nu are nici o pîrghie prin care să determine operatorii să-şi respecte promisiunile, şi după ce s-au văzut cu sacii în căruţă?
Din păcate, acest studiu vorbeşte mai degrabă despre neputinţele Consiliului Naţional al Audiovizualului, decît să ofere o hartă a producţiilor culturale de la TV. Pentru realizarea acestui studiu, CNA a trimis 331 de adrese către toţi titularii licenţelor audiovizuale, dar a primit numai 118 răspunsuri. Dintr-un calcul simplu, rezultă că 64,4% dintre cei care au căpătat licenţe nici nu se sinchisesc de solicitările CNA-ului. Cam asta e autoritatea Consiliului.
Realizatorii studiului se rezumă să constate semi-eşecul demersului lor: „Aşadar, s-ar putea spune că studiul nu este relevant, avînd în vedere numărul mic de răspunsuri la solicitările noastre. Dar pentru a nu angaja în acest moment o dezbatere colaterală pe tema autorităţii Consiliului Naţional al Audiovizualului, putem considera că lipsa unui răspuns din partea a două treimi din totalul radiodifuzorilor este recunoaşterea tacită a faptului că aceştia nu realizează sau nu au prevăzute emisiuni sau programe culturale în grilele de program“.
În fine, trecînd peste acest aspect, al deficitului de autoritate al Consiliului Naţional al Audiovizualului, este evident – şi din studiu, şi din ceea ce vedem pe micul ecran – că televiziunile, în general, nu dau doi bani pe cultură. Li se pare, probabil, o pierdere de timp, de audienţă şi, implicit, de bani.
Duminica trecută, posturile de ştiri au urmărit pas cu pas alegerile din Colegiul 19 Bucureşti, în care se luptau pentru un fotoliu de deputat Liliana Mincă şi Teo Trandafir. Te poţi întreba de ce s-a acordat atît de mare importanţă unui lucru care, teoretic, interesa doar o parte dintre locuitorii sectorului 4 şi, în realitate, încă şi mai puţini oameni (prezenţa la vot a fost foarte mică). Răspunsul pe care l-ai putea primi este că nu contează lipsa de interes a publicului pentru un asemenea subiect, e datoria civică a televiziunilor să-l prezinte.
Este lăudabil dacă acesta a fost raţionamentul, dar mă întreb: oare nu s-ar putea proceda aşa şi în cazul culturii? Asta cu atît mai mult cu cît se vor fi găsind cu mult mai mulţi oameni interesaţi de cultură, decît de acest scrutin. Duminica trecută, în Colegiul 19, au mers la vot cam 15.000 de alegători, în timp ce unele emisiuni culturale bine făcute au peste suta de mii de telespectatori, cu vîrfuri chiar de două sute de mii. Deci unde este mult clamata pierdere a audienţei?
În fine, aşa s-ar pune problema dacă am lua lucrurile logic. Numai că decidenţii din televiziuni au de multe ori necazuri cu logica. Cît despre datoria civică de care au frisonat televiziunile cînd au prezentat pe larg alegerile din Colegiul 19 – mă tem că mergem prea departe. Cred că, mai degrabă, au făcut-o din simplă inerţie, la care s-a adăugat nelipsitul spirit de turmă.
