Cum se naște un erou
Recent, am văzut un film remarcabil (lansat în 2007, cu Tom Hanks în rolul principal), intitulat Charlie Wilson’s War/„Războiul lui Charlie Wilson“. Titlul îmi amintea, din start, de o carte pe care o răsfoisem cu cîţiva ani mai devreme, într-un Reading Room, fără a mă lăsa însă convins să o iau să o citesc: Charlie Wilson’s War: The Extraordinary Story of the Largest Covert Operation in History / „Războiul lui Charlie Wilson: povestea extrordinară a celei mai mari operaţiuni militare sub acoperire din istorie“. Volumul a apărut în 2003, fiind semnat de un scriitor american mai puţin cunoscut – George Crille al III-lea. Verificînd, am aflat că pelicula amintită reprezintă, într-adevăr, ecranizarea acestui roman inspirat de istoria recentă a Statelor Unite. Întrucît Charlie Wilson rămîne un nume suficient de obscur pentru români, să vedem împreună, înainte de toate, despre ce vorbim. Personajul în discuţie (Charles Nesbitt Wilson, pe numele său complet) – interpretat, în film, cum spuneam, de Tom Hanks – s-a născut în Texas (într-o familie de fermieri) şi a funcţionat ca senator al Congresului american (de la începutul anilor ’60, pînă în 1996, cînd s-a retras, înainte de alegeri), fiind votat în nu mai puţin de unsprezece legislaturi. În ciuda succesului său incontestabil, Wilson pare mai curînd un politician american atipic. Deşi texan (Texasul a fost mereu dominat de republicani, adică, în standardele mentaliste de peste Ocean, de „conservatori“), el se impune în postură de congressman democrat. Deşi a fost militar de carieră (locotenent în Marina Militară), ca majoritatea oamenilor politici cu greutate din America, Charlie încalcă rigorile armatei, implicîndu-se în politică, iar, ulterior, se identifică mai degrabă cu modelul administrativ ultra-liberal (cu tentă uşor hippie), consacrat de Bill Clinton în anii ’90. În sfîrşit, deşi provenit dintr-o familie fără avere, Wilson are numeroşi votanţi din sfera petroliştilor (texani) bogaţi şi, deşi supravieţuieşte timp îndelungat la cel mai înalt nivel în politica SUA, duce o existenţă boemă (nescutită de aluzii la consumul de droguri – a fost anchetat chiar, în anii ’80, de viitorul, faimos, primar al New York-ului, pe atunci Procuror General, Rudolph Giuliani), plină de petreceri cu mult alcool (în 1985, un doctor îi mai dă numai un an şi jumătate de viaţă, din cauza unor complicaţii cardiace; Wilson trăieşte totuşi şi astăzi, beneficiind, în 2007, de un transplant de inimă) şi femei (o replică suculentă, legată de prezenţa multitudinii de asistente tinere şi frumoase în biroul lui senatorial, îi este atribuită atît în film, cît şi în carte: „Secretarele mele sînt toate atrăgătoare, pentru că poţi să înveţi o femeie să dactilografieze, dar nu poţi să o înveţi să dezvolte sîni!“), primind, justificat, porecla de Good Time Charlie / „Charlie Voie Bună“.
Vocaţia protagonistului pentru politică s-a manifestat timpuriu, cu toate că efectiva candidatură a venit la maturitate. În tinereţe, are iniţiative liberale (de îmbunătăţire a sistemului sanitar şi a celui de pensii) şi participă, ca voluntar, la campania prezidenţială a lui J.F. Kennedy. Totuşi, un fapt cu adevărat notabil în viaţa lui Wilson se petrece mult mai devreme, în 1947, pe cînd Charlie avea doar 13 ani. În acele vremuri, viitorul senator era stăpînul unui căţel hiperactiv, care obişnuia să intre în curţile vecinilor şi să pricinuiască mici stricăciuni prin grădinile cu flori. Charles Hazard, un consilier local din Trinity (oraşul de naştere al lui Wilson), supărat pe vizitele patrupedului, îi dă, într-o zi, otravă, ucigîndu-l pe loc. Drept urmare, la alegeri, Charlie aduce personal cu maşina (deţinea permis de conducere încă de la 13 ani, datorită unei dispense rutiere acordate fermierilor), la secţiile de votare, 96 de negri din cartierele sărace (negri care nu veneau, altfel, niciodată la vot), spunîndu-le, în prealabil, că Hazard i-a omorît, în mod intenţionat, cîinele. Consilierul nemilos îşi pierde în acel an fotoliul municipal, la o diferenţă de 16 voturi! Amintindu-şi, peste decenii, întîmplarea, Wilson exclamă cu nostalgie: „Atunci m-am îndrăgostit de America!“. Nu de aici însă vine faima senatorului. În 1980, întîmplător, el descoperă drama refugiaţilor afghani din taberele pakistaneze, formate după invazia sovietică în teritoriul muntos al mujahedinilor. Deşi destul de indolent vizavi de politica externă americană, Charlie este acum profund impresionat de suferinţa asiaticilor despre care se zvoneşte că ar fi mitraliaţi fără scrupule de elicopterele ruseşti. Hotărît să acţioneze, senatorul obţine o suplimentare cu 5 milioane de dolari – din partea Congresului – pentru operaţiunile militare CIA îndreptate împotriva URSS şi a comunismului în general. Întîlnindu-se însă cu agentul special (pentru URSS), Gust Avrokotos (şi el un personaj istoric real, plin de excentricităţi), află că suma în chestiune constituie numai o frecţie la un picior de lemn în raport cu nevoile reale. Acesta e momentul cînd se declanşează „războiul personal“ al lui Charlie. Colaborînd direct cu Gust (împotriva tuturor regulamentelor senatoriale şi de spionaj deopotrivă!), el reuşeşte să aducă, pe parcursul a trei ani, fonduri de 500 de milioane de dolari în sprijinul contraofensivei afghane. Dotaţi, ca atare, cu armament antiaerian de ultimă generaţie, mujahedinii ripostează violent, doborînd nenumărate avioane şi elicoptere ruseşti şi făcînd subit războiul „nerentabil“ pentru guvernul URSS. După încă patru ani de campanie dezastruoasă, sovieticii se întorc acasă cu coada între picioare (cade astfel şi mitul conform căruia Afghanistanul ar fi rezistat, de unul singur, invaziei comuniste!). Charlie Wilson îşi savurează succesul (cu mult bourbon), dar nu uită să facă o observaţie cumva profetică: „Mujahedinii ne aclamă astăzi, însă mă întreb cum ne vor privi fiii lor oare peste cincisprezece-douăzeci de ani?“. Gîndindu-ne la scena internaţională actuală, comentariile sînt, cred, de prisos.
Ideea experienţei politice de mai sus rămîne însă alta. Nu există un profil moral şi psihologic fix al eroului, tot aşa cum nu există un timp sau un loc anume în care el poate să se nască. Foarte des, actele de eroism sînt rezultatul unor coincidenţe stranii, chiar inexplicabile pînă la un punct, iar cei destinaţi să şi le asume nu par, nici pe departe, descinşi din războinicii homerici. Ca şi viaţa, istoria lucrează mereu cu paradoxuri.
Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte a sa este Istoreme, Editura Institutul European, 2009.
