EURODOC - o perspectivă asupra filmului documentar
S-ar putea spune că deviza EURODOC este „Join the network!“. Cu alte cuvinte, dacă vrei să exişti pe piaţa internaţională de film documentar trebuie să faci parte din reţeaua ai cărei membrii sînt peste 500 de profesionişti din 42 de ţări. În urmă cu cîţiva ani, pentru realizatorii şi producătorii români de documentare totul putea să pară foarte simplu: pui pe hîrtie un proiect, aplici cu el la C. N.C. (pe atunci, singura sursă reală de finanţare din România), dacă ai noroc, obţii nişte bani, faci filmul pe care (din nou cu un pic de noroc) îl vor vedea cîteva sute de oameni şi aventura se opreşte aici.
Întrebările au început să apară pe parcurs. Cum distribui un film? Cum îl comercializezi? Cum poţi face rost de finanţări din alte ţări? De ce un film chiar dacă e bun nu este admis la festivalurile internaţionale de gen? Atunci, descoperi treptat că ai de-a face, ca peste tot, cu o întreagă „industrie“, e adevărat mult mai creativă şi cu reguli mai puţin stricte decît în alte domenii, cu acel network în care trebuie să te remarci, să te faci cunoscut pe plan internaţional.
Programul EURODOC care a avut de la bun început sprijinul programului MEDIA al Uniunii Europene, precum şi al C.N.C.-ului din Franţa şi-a propus să-i întîlnească pe profesioniştii filmului documentar, să-i ajute să-şi prezinte proiectele şi să şi le adapteze cerinţelor pieţei, să-şi facă relaţii şi, astfel, a devenit cu timpul indispensabil pentru co-producţia de film documentar. De fapt, a creat o nişă de comunicare în care realizatorii/producătorii independenţi (în România de cele mai multe ori sînt aceeaşi, căci la un moment dat îţi este mult mai la îndemînă să-ţi produci propriul tău film) şi experţii din domeniu vorbesc un limbaj comun.
Aceşti experţi sînt nume precum Thierry Garrel, Erkki Astala, Serge Lalou sau Jacques Bidou, producători importanţi care au jonglat cu bugete de peste un milion de euro, fabuloase atunci cînd vorbim despre filmul documentar şi acei commissioning editors, reprezentanţi ai unor televizuni precum ARTE, ZDF, ORF şi alte posturi publice de televiziune europene care produc documentare valoroase şi fără „reţetă“, diferite faţă de acele programe de televiziune de tip documentar cu care ne-am obişnuit de la, de pildă, Discovery Channel.
Un grup regional
Sesiunea din iunie de anul acesta a programului EURODOC a avut loc la Timişoara, iar organizatorul local a fost Asociaţia DocuMentor, cu sprijinul C.N.C. şi al Fundaţiei Soros pentru o Societate Deschisă. Aici a existat şi un grup regional, alcătuit din zece documentarişti români, în general producători independenţi aleşi în urma unei selecţii de proiecte. Astfel, am participat la un workshop destul de flexibil, cu o atmosferă prietenoasă şi neconvenţională, datorată în mare parte group leader-ului nostru, Kristiina Pervilä-Andersson, o producătoare din Finlanda, familiarizată cu realităţile Europei de Est (schimbările politice din 1989 au prins-o la Budapesta), însă pentru prima dată în România, despre care n-ar putea să spună că e nice & interesting (acele cuvinte pe care detestă să le audă atunci cînd cineva îşi dă cu părerea despre un film de-al său, căci de fapt îmbracă doar o formă de politeţe, în spatele căreia se ascunde un prea puţin convins so & so), ci doar special. În cadrul workshop-ului, proiectele noastre au fost analizate atît din punct de vedere al subiectului şi al conţinutului, cît şi al producţiei propriu-zise sau al bugetului şi am încercat să descoperim împreună teme universale, dar, mai ales, un potenţial internaţional pentru fiecare proiect în parte. Kristiina Pervilä trăieşte de ceva timp la o fermă izolată din Finlanda unde creşte oi şi produce filme documentare la nivel internaţional, colaborînd cu importante posturi de televiziune din Europa şi Asia. O poveste greu de imaginat la noi, unde ai senzaţia că în Bucureşti începe şi se sfîrşeşte totul. Diversitatea subiectelor noastre i-au completat producătoarei finlandeze o imagine despre România care se contura treptat, iar pentru noi a fost un exerciţiu necesar de a privi lucrurile din afară, într-un mod detaşat şi critic.
Ne-am imaginat posibile filme despre copii abandonaţi de părinţii care lucrează în străinătate (tema migraţiei a fost considerată la un moment dat trendy, acum nu mai prezintă un interes prea mare, dacă abordarea nu e cu totul nouă şi surprinzătoare) sau despre copiii de la Copşa Mica care vor să plece în altă parte şi nu au unde, despre comunitatea gay din România, despre groparii dintr-un cimitir din Republica Moldova, un film portret despre Maria Tănase, un documentar de investigaţie despre tăierea abuzivă a pădurilor sau un documentar de animaţie despre „cazul Crulic“, românul care a făcut greva foamei şi a murit într-o închisoare din Polonia. La un moment dat, producătoarea finlandeză şi-a exprimat nedumerirea legată de faptul că nu sîntem susţinuţi de postul public de televiziune românesc. De menţionat că TVR-ul, o instituţie în continuare „închisă“ în ceea ce priveşte co-producţia, nu şi-a trimis la Timişoara nici măcar un observator.
Şi pentru că am tot discutat despre potenţialul internaţional, încercînd să răspundem la întrebări de tipul – de ce ar fi interesaţi finlandezii sau francezii de un anume sat din România? –, am fi fost curioşi să aflăm care sînt proiectele străinilor din celelalte două grupuri care participau la EURODOC (pentru ei era deja a doua sesiune, se cunoşteau, formau o gaşcă plină de un entuziasm care mereu românilor le lipseşte, în ultima seara au inventat chiar şi un cîntec dedicat programului, au dansat pe muzică lăutărească şi, în general, atitudinea lor de take it easy era extrem de relaxantă, privită din afară).
Personal, speram ca această experienţă să se transforme treptat într-un multicultural meeting, dar nu s-a întîmplat aşa. Ne-am intersectat cu ceilalţi doar la mesele de prînz şi de seara, la „studiile de caz“ care erau comune, uneori ne mai zîmbeam în liftul de la hotel. La final, cineva din grupul de străini şi-a exprimat părerea de rău că nu i-a cunoscut mai bine pe regizorii şi producătorii români. Pînă la urmă am rămas cu senzaţia că am fost într-adevăr un grup regional, o mică enclavă, doar că ei erau străinii şi noi indigenii şi că întregul program s-a consumat doar între noi.
Pitching şi socializare
Ca producător sau realizator de film documentar eşti liber să aplici cu proiecte nu doar la EURODOC, ci la toate programele şi training-urile europene de gen, doar că, în general, trebuie să vii cu bani de acasă, uneori chiar cu cîteva mii de euro. Poţi obţine un scholarship pentru participare (şi aici există taxe, deoarece, desigur, experţii sînt plătiţi ca să-ţi acorde consultanţă), însă tot te costă călătoria în sine.
De fapt, scopul nedeclarat al tuturor participanţilor la astfel de programe este să-i convingă pe producători şi pe commissioning editors (este un termen care nu se poate traduce, pentru că pur şi simplu nu există în România) să le finanţeze proiectul. De obicei, proiectele care participă sînt finanţate într-o proporţie de 50%, însă ca să ai parte măcar de cîteva promisiuni trebuie să ştii să-ţi prezinţi proiectul. Mulţi spun că pitching-ul este o artă care presupune, dincolo de prezentarea proiectului în sine (subiectul, abordarea, trailer-ul viitorului film şi alte materiale care pot să-l susţină), şi carismă sau reale calităţi actoriceşti. O prezentare bună poate fi un one man show.
Totuşi, şi aici există reguli nescrise, cum ar fi să nu-i „hărţuieşti“ pe experţi seara, la un pahar de vin, atunci cînd sînt în timpul lor liber şi vor să discute, de pildă, despre clima din România. La un moment dat, diferenţa dintre socializare şi pitching poate deveni amuzantă, fiindcă inevitabil dai dintr-una într-alta. În fond, te afli într-o comunitate în care oamenii sînt interesaţi mai presus de orice de filmul documentar, însă proiectul tău poate să nu aibă nici o valoare şi să nu intereseze pe nimeni dacă nu înţelegi fenomenul în profunzime şi nu te adaptezi schimbărilor pe care le suportă acest gen de film.
De pildă, documentarul de televiziune de înaltă ţinută are astăzi cu totul alte valenţe. Este acel film pe care experţii îl numesc creativ şi/sau observaţional, filmul de autor, detaşat, însă, în acelaşi timp, plin de subiectivitate, uneori minimalist, alteori imperfect, dar în care metaforele şi simbolurile îngroşate tipice româneşti nu-şi mai au locul. Mulţumiri Fundaţiei Soros pentru o Societate Deschisă care a făcut posibilă participarea grupului regional românesc la EURODOC.
Mulțumiri Fundației SOROS pentru o Societate Deschisă care a făcut posibilă participarea grupului regional românesc la EURODOC.
