Metamorfozele lui Charlot

Vreme de două luni, Dilema veche a oferit cititorilor DVD-uri cu filmele clasice ale lui Chaplin. Pariul a fost cîştigat: în ciuda unor păreri sceptice, mii de oameni sînt încă doritori să-l vadă, pe peliculă, pe Charlot, în rol principal. Cel mai cunoscut vagabond al ecranului este însă popular nu doar în România: numele lui încă poate scoate titluri de prima pagină în presa de pretutindeni, filme documentare sau surpriza redescoperii primelor lui creaţii, de la începutul secolului trecut. În 2010, Charlot se poate metamorfoza, fără a-şi schimba esenţa, într-un personaj în care omul contemporan se regăseşte. Pe alocuri capătă nuanţe etnic-multiculturale cu variaţii new-age, uneori se mută în realitatea virtuală, alteori iese la iveală băiatul obraznic şi natura maliţioasă din spatele vagabondului cu inimă de aur. Prin toate transformările şi re-interpretările, rămîn ca laitmotiv costumul negru, bastonul şi melonul.

Prăjitura-gheată şi fanii indieni

Regizoarea australiană Kathryn Millard a dorit să facă un documentar despre imitatorii lui Chaplin în diferite zone ale lumii, începînd cu ţara sa de baştină. Spre surpriza ei, a descoperit că admiratorii cei mai fervenţi (cu accente religioase chiar) ai vagabondului se află în India, în orăşelul Adipur, din nord-vestul ţării. Prin anii ’60, Ashok Aswani, fiu de farmacist, mai tîrziu medic, l-a descoperit în cinematograful local, care difuza de obicei filme marca Bollywood, pe Chaplin în Goana după aur.

După ce a încercat fără succes să devină la rîndul lui actor, Aswani s-a specializat în medicină Ayurveda, s-a întors acasă şi a început să recomande vizionarea filmelor lui Chaplin şi imitarea lui odată cu leacurile oferite pacienţilor. Din 1973 încoace, în fiecare an, de ziua lui Chaplin, are loc un festival-procesiune în care peste 200 de oameni îmbrăcaţi precum Charlot, de la bătrîni la preşcolari, poartă pe uliţe o gheată imensă din ciocolată şi marţipan, pe care ulterior o consumă în cinstea idolului lor. „Am observat că, atunci cînd te îmbraci precum Charlot, începi să ai o atitudine în faţa vieţii ca a lui. El are darul, în ciuda tristeţii lui, să-i facă pe oameni să zîmbească, un dar divin. Ce face zeul nostru Krishna? Îi face pe oameni fericiţi“ – spune Ashok Aswani.

Documentarul lui Kathryn Millard, The Boot Cake, lansat anul trecut, a fost nominalizat la cele mai importante premii ale industriei australiene de film. Regizoarea a lansat şi un site cu povestea filmului. Pe urmele documentarului şi ca să vadă „minunea“ cu ochii lui a pornit, la începutul lui 2010, un reporter de la BBC. Iată ce a descoperit: „În căldura toridă indiană, peste 100 de oameni s-au adunat într-un orăşel din provincia Gujarat să celebreze ziua de naştere a lui Charlie Chaplin. Sînt fete şi băieţi, bărbaţi şi femei. Sînt tineri şi bătrîni, solizi sau slabi. Pe străzile din Adipur, merg împreună, avînd înfăţişarea legendarului vagabond – mustaţă, melon, costum negru, baston. Ceea ce îi leagă este dragostea pentru cinematograful lui Chaplin – cei mai mulţi sînt membri ai Charlie Circle, un club local al fanilor care sărbătoreşte aniversarea actorului în fiecare an, din 1973. O petrecere viu colorată combină cultul lui Chaplin cu cîntece şi dansuri indiene. Două căruţe trase de cămile merg în spatele procesiunii. Una este plină cu imitatori-copii ai lui Chaplin, cealaltă duce o mică statuie şi un poster al actorului, care sînt slăvite de incantaţiile unui preot hindus şi prin arderea unor beţişoare-talisman“. („India’s Chaplin-loving town“, BBC, 20 aprilie 2010)


Odată cu celebritatea internaţională, indienii din Cercul lui Charlie şi-au lansat propriul site în engleză. Totodată, au numit-o pe Kathryn Millard membră de onoare a clubului lor, iar numeroşi admiratori ai lui Chaplin din afara Indiei şi-au manifestat dorinţa să facă parte din ineditul grup, măcar la nivel virtual. „Sărbătoarea nu se va sfîrşi niciodată“ – spune Ashok Aswani. „Copiii şi nepoţii noştri sînt deja îndrăgostiţi de filmele lui Chaplin, aşa încît omagiul nostru faţă de el va fi continuat de generaţiile viitoare.“

În acelaşi timp, revenind în Occident, organizaţia caritabilă americană Rx Laughter, care se ocupă de medicină alternativă, mai ales de terapia prin umor, a lansat un proiect de monitorizare a efectelor filmelor lui Chaplin asupra pacienţilor, copii şi adulţi, care au trecut prin experienţe traumatizante. Rezultatele par încurajatoare.

„Răutăcios, obraznic, matur“

În 2003, British Film Institute, Cineteca Bologna şi Lobster Films au început un proiect comun cu o miză dificilă: restaurarea peliculelor cu primele comedii scurte, puţin cunoscute, ale lui Chaplin, din 1914. Atunci, recent venit din Marea Britanie, Chaplin a început să lucreze la studioul hollywoodian Keystone, în proprietatea căruia primele lui apariţii cinematografice pe sol american au rămas vreme îndelungată. Pe măsură ce popularitatea lui Chaplin creştea, studioul avea să refolosească unele pelicule, în variantă tăiată şi cu titluri schimbate.

Rezultatele anevoioasei munci au putut fi văzute la începutul acestui an, în cadrul unei expoziţii dedicate regizorului-actor de London’s Film Museum. Cei care s-au ocupat de restaurare speră ca publicul să descopere o altă faţetă a vagabondului: „Charlie Chaplin a sedus lumea jucînd rolul de vagabond bun, dar actorul n-a fost întotdeauna băiatul cumsecade pe care îl cunoaştem. În primele lui filme, Chaplin este «destul de răutăcios, de obraznic, de matur» – după cum spune Bryony Dixon, curatoare la British Film Institute. «Expresiile lui sînt amuzante şi plăcute, dar nu este încă personajul pe care îl cunoaştem. El se transformă pe măsură ce trece timpul, devine mai simpatic, ca personaj.

Cred că oamenii se vor uita la primele lui filme într-o lumină cu totul nouă, iar peliculele restaurate vor deveni importante, în calitate de mărturii ale dezvoltării lui ca star de cinema, de la ipostaza de actor de teatru.»“ (CNN 29 ianuarie 2010).