Copilul care înghite-n sec

Înţeleg, situaţia prin care trecem este extrem de gravă, dar – credeţi-mă! – nu mai suport să-i aud pe specialiştii lui peşte tocînd mărunt aceleaşi şi aceleaşi lucruri, de dimineaţă pînă seara, în talk-show-urile de la televizor. Parcă sînt babele care stau pe marginea drumului comunal şi, cînd văd că se-mpiedică unul şi cade, se animă dintr-odată că au ce discuta mult timp de-atunci încolo. (Bineînţeles, nici una nu se ridică să dea o mînă de ajutor omului căzut.)

Tot aşa şi „analiştii“ noştri: chibiţează steril pe marginea problemelor pe care le avem, fără a veni cu vreo soluţie viabilă. Altfel, se umflă-n pene de cît de deştepţi sînt şi le place la nebunie să se audă vorbind. Situaţia ţărişoarei le oferă ocazia să se dea în stambă la televizor şi asta-i face fericiţi. Jurnalişti, politicieni şi băgători de seamă, pe care-i vezi pe la mai multe posturi, fără să ştii în ce calitate îşi dau cu părerea. Cu toţii emit şuvoaie de platitudini, repetă aceleaşi fraze şi-şi fac numerele pe care le-au repetat în faţa oglinzii.

E adevărat, problemele se cer discutate, iar autorităţile merită cu prisosinţă puse la zid pentru incompetenţa de care au dat dovadă şi pentru că ne-au adus în situaţia aceasta. Dar parcă ar mai trebui schimbată placa, măcar din cînd în cînd, că asta de acum merge-n gol. Sau, dacă nu cerem prea mult, să se încerce să se facă şi ceva concret.

Din fericire, mai există şi unii care-şi propun un asemenea lucru.

Dincolo de vorbăria de la televizor, este o ţară unde oamenii trăiesc din ce în ce mai greu. Iar unii dintre ei au dus-o rău dintotdeauna, fără legătură cu criza. Este vorba, printre alţii, de oamenii care locuiesc în Delta Dunării şi care trăiesc, pur şi simplu, ca-n Evul Mediu. Nu au apă curentă, dispensarele şi şcolile sînt la kilometri distanţă, iar iarna, cînd îngheaţă Dunărea, sînt total izolaţi. Pentru aceştia, Televiziunea Română, la iniţiativa Asociaţiei Casiana (o asociaţie caritabilă ortodoxă), s-a implicat într-o campanie de sensibilizare a opiniei publice şi de strîngere de fonduri. În urma campaniei „Oamenii Deltei“ de anul trecut, au fost renovate două săli de clasă şi un dispensar. E o picătură într-un ocean, e-adevărat, dar e ceva! În plus, poate văd şi mai marii noştri care e viaţa supuşilor lor şi, măcar de gura lumii, vor mişca vreun deget...


Duminica trecută, la TVR 1 a fost o emisiune-teledon, organizată la capătul unei luni de minireportaje zilnice despre locuitorii Deltei. Am văzut cîteva astfel de reportaje şi pot să spun că am rămas de-a dreptul impresionat. Sînt mai convingătoare decît zile întregi de discuţii nesfîrşite, la talk-show-uri, despre situaţia grea a ţării. De exemplu, extraordinarul film realizat de Irina Luca despre o mamă care-şi creşte singură trei copii. Cu fasole, cartofi şi, atunci cînd are, peşte. Iarna trecută, mîncarea de bază a fost ceai cu pîine, iar casa a fost cîrpită cu pămînt, în încercarea de a astupa găurile prin care sufla vîntul. Mama – o femeie cu o faţă suptă şi pe care se văd urmele vieţii grele – povesteşte cum i s-a îmbolnăvit băiatul de plămîni pentru că-l ploua în drum spre şcoală, iar la doctor au mers cu măruntul de cîte o mie de lei din puşculiţa copiilor. „Pe-ăia i-am dat lu’ dom’ doctor şi s-a speriat cînd a văzut atîta mărunt.“ Cel mai mult îşi doreşte pentru copiii ei să-i ajute să meargă la şcoală, ca măcar ei să reuşească să plece de-acolo. Una dintre fetiţe, întrebată de reportera TVR ce-i place să mănînce, spune că fructele îi plac cel mai mult. Şi începe să le enumere: „Mere, pere (aici înghite în sec), banane“.

Mult mai important decît toată vorbăria domnilor ferchezuiţi de la televizor, de jocurile de ping-pong dintre politicienii dolofani şi de toată hărmălaia animată de tot felul de interese este faptul că în ţara asta există copii care înghit în sec cînd sînt puşi să enumere nişte banale fructe. Mere, pere şi banane.