Între ştiri şi serialul CSI

Recunosc rolul informativ al presei, însă îmi pun problema aspectului de semnificant al acesteia. Argumentez referindu-mă nu doar la angrenajul de informaţii mai mult sau mai puţin riguros organizate, după canoanele presei moderne, ci, printre rînduri, îmi pun problema eficienţei cognitive a acesteia în condiţiile pe care, în momentul de faţă, şi le impune. 

În esenţă, sînt foarte interesat de structura jurnalului, care are un efect seducător de secvenţă revelatoare asupra unui adevăr mundan. Organizarea descriptivă a unei secvenţe jurnalistice are în primul rînd o variabilă subiectivă, dar nu vreau să insist asupra ei. Presupun că toată lumea este conştientă de faptul că selectarea informaţiei, organizarea ei, gramatica, vocabularul, tonul şi intonaţia sînt variabile umane care fac ca un ansamblu de ştiri, în ambalajul lor mediatic, să fie victima inferenţelor pe care cei care organizează informaţia le fac, pe bună dreptate, sub influenţa personalităţii, a presiunilor etice, politice, a presiunilor inconştiente şi mai ales a presiunilor economico-financiare. Dar nu mă pot abţine să nu sesizez că există o zonă „liberă“ de idiosincrazii, şi anume, într-o mare măsură, asocierea dintre informaţii. Zona aşa-zis liberă de joncţiune sau de complementaritate ajunge adesea într-o nişă de nonsens care stimulează, pe lîngă imaginarul colectiv al conspiraţiilor, o anumită variantă a impresiei subiective că elementele mundane au o anumită contiguitate, adică continuitate sau legătură „fatică“. Cu alte cuvinte, comunică interdependent şi ireductibil. Însă dorinţa de comunicare, dincolo de esenţa mesajului, conţinut afectiv manifest sau latent, nu confirmă verdicitatea, ci doar verismul ştirilor, stimulînd în mare măsură dimensiunea afectivă a receptorului care, în urma eşantionului organizat de ştiri, are o conduită concluzivă care poate fi pusă sub semnul unei simple experienţe cotidiene ca şi cum, în colţul blocului, al străzii în care locuieşte, circulă zvonuri cu coerenţa lor afectivă strict în arealul lor comunitar. 

Ne punem întrebarea cărei comunităţi i se adresează construcţia comunicării mediatice actuale, în condiţiile în care sistemul de relaţii între evenimente începe să aibă, în conştiinţa colectivă, o formulă simplă din punctul de vedere al gramaticii cognitiv-afective. Structura de care vorbesc începe să devină cea a basmului, în care întotdeauna există forţe care sînt în conflict, forţe ale binelui şi ale răului, dialectica este masiv alimentată etic: vrem să ştim, avem dreptul şi ne asigurăm că facem asta, în ciuda dificultăţilor de-a marca limita dintre informaţie şi infotainment. Binele întotdeauna invinge, răul are reuşitele lui, dar este menţinut în stare de pregătire frustrantă, de abstinenţă a finalităţii. Între bine şi rău graniţa începe să devină din ce în ce mai difuză şi cred că, în conştiinţa unui copil care are încă o sensibilă capacitate de discernămînt, în sensul în care decide ferm cognitiv între adevărul acceptat şi balastul informativ, limitele nu se mai definesc. 

Revăd cu spaimă, de-a dreptul, ştirile recente (august 2010) de pe canalul France 24, în care, pe imaginile unui carnagiu terorist din Afganistan, în baza imaginii sînt marcate dinamic, mesaje cu reuşitele unor campioni occidentali. „20 de persoane au fost ucise într-un atentat, în tot acest timp un mare sportiv francez a cîştigat medalia de aur.“ „Drama unei vedete care s-a sinucis «în timp ce în baza ecranului TV circula un mesaj prin care un parlamentar a reuşit să marcheze un succes politic, acceptarea unui amendament legislativ care permite «albastrului» să fie bleu-vert.“ Nu pun în discuţie sub nici o formă conţinutul, ci contextul şi structura în care banalitatea şi reuşita sînt asociate unor fenomene fireşti – viaţa şi moartea. Nu cred că avem dificultăţi de a mai înţelege că fatalitatea nu este decît o psihologie explicativă, avem convingerea, într-o oarecare măsură, că evenimentele vieţii noastre au, mutatis mutandis, legături intrinseci şi că viaţa noastră cotidiană are aspectul său dependent. Nu putem să existăm în momentul de faţă, din punctul de vedere al limbajului existenţial, decît în contexte specifice. Nu degeaba semioticienii discută despre contextul semantic, însă care este contextul semantic al asocierii dintre informaţie dramatică şi una a reuşitei, a satisfacţiei? Care este rezultanta matematică a celor două variabile puse împreună, există oare un plus sau un minus? Sau există un risc de banalizare, adică de indiferenţă faţă de orice manifestare mediatică a lumii în care trăim, adică, în ultimă instanţă, o indiferenţă cotidiană faţă de faptele şi evenimentele lumii în care trăim? Faptul că în ştirile TV imaginile au un mare impact se datorează, mai ales, caracteristicilor expresive ale protagoniştilor, drama vs bucurie euforică, nuanţele nu au loc în marcajul dintre adevăr şi o simplă provocare. 

Vă propun un exerciţiu de privire, de percepţie: să încercăm, pentru cîteva zile, să urmărim ştirile TV de pe poziţia unui cercetător, adică a unui personaj antipatic, frustrat şi izolat, fără prietenă sau prieten, care încearcă, în insuficienţa lui, să se strecoare în interstiţiile mesajului şi să privească cu detaşare analitică sau atenţie flotantă, adică să fie atent la tot ce se întîmplă, conştient fiind că nu poate percepe chiar tot. Şi să vedem ce sentiment rămîne la sfîrşitul exerciţiului. Nu încercaţi să consideraţi sentimentul o concluzie, este doar o reacţie subiectivă, adică fiinţa voastră reacţionează, deferentă, faţă de informaţie. Reîncordaţi-vă simţurile şi, mai ales, amplificaţi-vă capacitatea analitică şi discernămîntul şi încercaţi să analizaţi la sfîrşitul jurnalului concluziile, sentimentele, ambivalenţele faţă de inundarea fiinţei voastre cu „sens aparent“. Dacă pentru o singură secundă aveţi sentimentul că reformulaţi informaţia în alţi termeni, de genul cred că „fenomenele naturale prezentate sînt posibil fireşti, dar nu am date clare, dramatismul lor însă este evident“, sau „ştiu că este dramatic faptul că moartea este inefabilă, dar poate că este un anumit firesc al lucrurilor“, sau cuvîntul „complicat“ sau „interesant“ devine ambiguu şi alimentează paroxistic ambivalenţa voastră faţă de esenţa ştirii urmărite, păşiţi cu încredere în zona personală şi gîndiţi-vă la faptul că sînteţi un receptor complicat şi că, în ultimă instanţă, deveniţi nişte mici oameni de ştiinţă în teoria limbajului, a gramaticilor explicative, a semioticii, fără a fi paranoici. Nu cred că se încearcă un experiment de manipulare, ci doar că se cere o anumită formă de tip marketing, în care informaţia să fie ambalată pentru a fi apreciată efectiv de receptor. Şi în acest moment, gîndiţi-vă cu seriozitate, sînteţi receptorul pe care îl vînează companiile de ştiri?