Bani din site-urile seci

Interviuri şi declaraţii de presă recente ale principalilor jucători din piaţa media trădează dorinţa acestora de a monetiza variantele digitale ale unora dintre publicaţiile tipărite. Mutarea este în linie cu ideile similare din străinătate, deşi rezultatele actorilor locali riscă să nu fie aceleaşi. În mod sigur, vorbim de un stadiu experimental pentru orice publicaţie din lume, cu puţine exemple de succes, dar problema imputării unor costuri pentru accesul la varianta digitală a unui cotidian sau săptămînal românesc tinde să fie diferită de situaţia din străinătate. 

George Hari Popescu publică în numărul 331 al Dilemei vechi un articol excelent pe tema presei online. În el, autorul specifică paşii necesari pentru ca o publicaţie să supravieţuiască în mediul virtual într-un format plătit. Pe scurt, în situaţia ideală în care românii ar fi tentaţi să plătească pentru un articol pe web, aceştia şi-ar dori să citească informaţii noi, negăsite în variantele clasice ale cotidienelor centrale şi într-un format care să justifice taxa impusă, în cadrul mediului – ataşamente multimedia, o sumă întreagă de informaţii conexe, acces la reţelele de socializare: practic structura din jurul articolului să ofere acea plus-valoare necesară unei investiţii cît de mici. Dl Popescu prezintă soluţiile ideale, în măsura în care presa scrisă tinde spre valori şi aspecte comune, de-a lungul globului. Realitatea românească, însă, este una cu mult mai complexă şi diferită. 

Slabul interes pentru formula Web 2.0 

Problema, în principiu, se referă la digitalizarea presei, iar aici nu putem discuta decît de transformarea unor ziare în ceva mai mult decît simple creaţii statice, de evoluţia mediului într-o direcţie care să se adapteze la rigorile noului format internaut. Acest lucru nu s-a întîmplat în România. Fără să începem discuţia pe tema conţinutului premium sau plătit, de cele mai multe ori publicaţiile româneşti se rezumă la a publica pe Internet o parte din conţinutul ziarului şi la a cere, ca plus-valoare, comentarii din partea cititorilor. Abilitatea de transmitere a respectivului articol prin reţele sociale de tip Twitter sau Facebook, abonarea la fluxul RSS al autorului sau al secţiunii, clipurile video integrate în text şi, obligatoriu, datul cu părerea reprezintă idei copiate din străinătate, dar opţiuni nu foarte des folosite la cititorii internauţi români. În fapt, ideea de integrare a mass-mediei tradiţionale în norul internaut, în comunicarea dintre cititori şi autori, stabileşte bazele conceptului Web 2.0, acela de interactivitate, dar nu reprezintă şi o nevoie stringentă a vizitatorilor români. Prezenţele online ale televiziunilor şi ziarele cu variante strict digitale tind să atragă cea mai puternică interacţiune cu utilizatorii, conform studiilor efectuate pînă acum. Bref, din cei 10% dintre români care citesc ştirile online, puţini trădează altceva decît interesul în informaţia brută sau vreo formă de atracţie specială cu site-urile respective. Utilizatorul standard citeşte un articol dintr-un cotidian central pe Internet pentru că este accesibil cu o seară înainte de apariţia la standuri (şi pentru că este gratuit), dar nu îl interesează într-un mod exact afişarea site-ului, modalităţile de interacţiune cu alţi cititori sau capacitatea sa de a fi un comentator avizat pe tema articolului. Atîta timp cît un ziar publicat are un site, prezenţa online va fi vizitată. Dacă ziarul moare (cum a fost cazul unor publicaţii precum Ziua sau Cotidianul, atunci şi interesul pentru variantele lor online, rămase în viaţă, scade. Brandul publicat pe hîrtie conferă o anumită doză de credibilitate, deşi publicaţii precum Hotnews sau Ziare.com, pornite, din start, online, tind să supravieţuiască fără nici o problemă. 

Blogurile jurnaliştilor 

Site-urile ziarelor centrale sînt mai degrabă agregatoare de conţinut decît puncte de oprire pentru vizitatori. Apariţia blogurilor de jurnalişti şi relaţia ciudată a trusturilor de presă cu nişte eforturi eminamente personale din partea angajaţilor au dus la nişte prezenţe internaute cotidiene care sînt incapabile să menţină traficul primit, trimiţîndu-l înspre alte zări şi nume de domenii. Editorializarea conţinutului şi tabloidizarea presei „serioase“ prin apariţia jurnaliştilor bloggeri, care nu activează pe bloguri pe baza contractelor de muncă, dar care publică informaţii obţinute prin natura slujbei, sînt elemente vizibile din ce în ce mai des în presa românească. Vorbim, în esenţă, de două aspecte, însă: pe de o parte, avem rezultatul erei digitale, cu o sumă mult mai mare de surse de informare; pe de alta, de adaptarea inexactă şi neînţeleasă a trusturilor la noul mediu, cu largă permisivitate la adresa ziariştilor şi a informaţiilor pe care aceştia le publică pe Internet. Este ca şi cînd trustul publică informaţii pentru că trebuie să le publice, ziaristul ajută, dar îşi dezvoltă şi blogul personal în caz de cine ştie ce, iar cititorul intră pentru că îi este fizic lene să meargă pînă la stand pentru ziar, cînd are 100 de surse de informare pe Internet, dar nu citeşte decît dintr-un discernămînt vag datornic faţă de brandul publicaţiei originale, tipărite. 

În esenţă, variantele digitale ale ziarelor nu sînt luate în serios, ca destinaţii de informare în sine. Lipsa aceasta de comunitate virtuală este, probabil, principalul motiv pentru care sistemul curent nu funcţionează, în ciuda faptului că traficul site-urilor de informare este în continuă creştere. Trusturile de presă dezvoltă politici de integrare cu mediile digitale, cu numeroase site-uri specializate (informare, video etc.), dar, în loc să concentreze toate resursele în doar una sau cîteva căi de intrare sau site-uri, să dezvolte încrederea vizitatorilor în ele ca produse în sine, se preferă atomizarea informaţiilor pe bloguri, minisite-uri şi alte destinaţii din grupul de servicii ale trusturilor. 

La noi şi la ei 

Monetizarea, în condiţiile date, este sortită unei nişe din vizitatorii originali, cu rezultate dubioase şi nesigure. Articolul scris de George Hari Popescu explică mult mai bine soluţiile ideale, în acest sens. Din păcate, stilul curent al presei româneşti prezente în online, în genere vorbind, nu permite o dezvoltare reală în direcţia unui grup puternic de utilizatori dedicaţi informaţiei. Instinctul e bun, în măsura în care există şi alte asemenea eforturi în străinătate, dar nici unul dintre ziarele româneşti nu deţine istoria sau renumele de care se bucură publicaţiile americane, spre exemplu, care încearcă astfel de experimente. Mai mult, instituţional vorbind, prin codul de etică al publicaţiei, ziariştilor păstoriţi de New York Times, spre exemplu, nu le este permis să publice informaţiile obţinute prin natura posturilor pe blogurile personale sau să ofere exclusivităţi în măsura sau mai bine zis halul în care jurnaliştii români îşi practică, uneori, meseria pe bloguri. 

Din aceste puncte de vedere, ideea monetizării accesului la ziare pe Internet este un simplu vis de buzunar al celor care nu înţeleg, în vreun fel, realitatea presei româneşti. Din păcate pentru noi, consumatorii de informaţii, sînt aceiaşi oameni care nu înţeleg foarte bine nici Internetul, ceea ce va duce, automat, la nişte heirupisme împotriva dreptului la liberă informare.