Hîrtia tîrzie
Site-ul de ştiri Hotnews a înscris o aparentă victorie pentru canalele de informare online duminică după-amiază, cînd a publicat selecţii dintr-un număr de cablograme Wikileaks referitoare la România. Din păcate, ori datorită contractului de exclusivitate pe care l-au semnat cu Julian Assange, ori datorită rapidităţii cu care s-au publicat informaţiile, nici una dintre ştirile de pe site nu conţine şi textele originale ale cablogramelor. Acest fapt pune într-o lumină cel puţin dubioasă conţinutul lor şi aştept ca varianta „oficială“ a acestora să apară pe site-ul wikileaks.ch. Este un moment cel puţin penibil pentru omul dornic de informare, cînd acesta trebuie să compare originalul furat cu o copie tîrzie.
Nu aş dori să folosesc acest spaţiu pentru discutarea sau analizarea articolelor de pe HotNews, ci mai degrabă să comentez asupra unui soi de selectivism pe care organizaţiile de ştiri decid să-l folosească, în zilele noastre, în transmiterea informaţiei. Dacă istoria mediului print, mai exact a cotidianului, a început prin raportarea vieţii oraşului sau a naţiunii, în mod evident ca voce a statului, aceasta a ajuns, în cazul actual de hiperinformare acută, vocea intereselor de nişă. Dacă acum un secol erau necesare fonduri serioase pentru publicarea unui ziar, în ziua de astăzi orice om cu acces la Internet şi ceva cunoştinţe tehnice îşi poate scrie gîndurile pe un blog, în mod gratuit. Desigur, chiar şi în timpuri moderne, nu oricine poate asigura financiar tirajul sau conţinutul unui cotidian, dar apariţia Internetului a deschis larg poarta la ceea ce serviciul de blogging definea drept „push button publishing“. Blogurile specializate pe diferite teme, dar mai ales pe ştiri, împreună cu televiziunea, radioul şi stilul de viaţă mult mai activ al cetăţenilor au dus în mod inexorabil la schimbarea pieţei mass-media.
De la Gutenberg la Gâdea
Publicaţiile, mai ales cotidienele, simt cel mai puternic aceste schimbări şi încearcă să găsească soluţii la scăderea, în multe cazuri vertiginoasă, a tirajelor. Ziarele şi mediul publicat sînt departe de a fi moarte, dar o regîndire a modului în care prezintă informaţiile, fără să piardă din linia editorială sau să cadă în tabloid, este necesară. Unele dintre acestea, precum The Times şi The Sunday Times din Marea Britanie, au început să ceară bani şi abonamente pentru conţinut. Altele au dezvoltat variante digitale specializate, cum ar fi chiar Jurnalul Naţional în România, al cărui conţinut publicat este mai larg decît cel ce se găseşte pe site. Agenţiile de ştiri (Reuters şi Associated Press), probabil într-o încercare de ajutorare a formelor tradiţionale de mass-media, au impus restricţii asupra citărilor din articolele publicate. În fine, încă alte organizaţii au experimentat cu specializarea pe online, exemplul cel mai clar fiind The Daily pentru iPad, un produs care îşi extrage informaţiile din întreg imperiul media al lui Rupert Murdoch; acesta este, de altfel, şi unul dintre susţinătorii cei mai înfocaţi ai modelului de abonament pentru ştirile online.
Problema este de perspectivă. În principiu, iar aici folosesc strict exemplul românesc, dacă îţi publici informaţia pe site la ora 21 în ziua precedentă apariţiei ziarului la standuri, rişti să-ţi scadă numărul de cititori. Dacă permiţi ziariştilor din trust să-şi publice informaţiile obţinute prin banii cu care tu îi plăteşti pe blogurile personale şi le mai şi faci legătura cu prima pagină de Internet a televiziunii tale, din nou rişti să pierzi audienţă, a doua zi. Şi, în al treilea rînd, dacă încerci să ceri bani pe informaţii care sînt accesibile oriunde altundeva în mod gratuit, din nou pierzi cititori. Aş mai adăuga, în linie cu bătaia unui cal cam portocaliu şi de mult mort, că poţi pierde cititori şi dacă reprezinţi un site de ştiri adesea confundat cu portavocea puterii actuale şi publici informaţii fără sursă, dar deja sînt răutăcios.
Ştiri calde pe hîrtie rece
Soluţiile există în regîndirea modalităţilor de prezentare a informaţiilor, în compromisul pe care ziarele ar putea să-l facă pentru conţinut, şi nu pentru format. Greşeala s-a comis în copierea completă a informaţiilor din ziar în online, iar ceea ce se întîmplă acum, în imputarea de preţuri pentru presa online, este o mişcare tactică şi limitată ca scop şi logică. Este nevoie de un singur blogger cu acces la acea informaţie şi o capacitate medie de analiză pentru a transforma un model de business precum cel susţinut de Rupert Murdoch într-o inovaţie anacronică. Conţinutul nu poate fi limitat pe Internet în căsuţe destinate strict plătitorilor de abonamente, mai ales în era Web 2.0, în care orice „Like“ dat pe Facebook are potenţial şi putere mult mai mare decît un ziar uitat în metrou. Şi poate că Twitter-ul nu a luat locul mitralierei Kalaşnikov pe străzile din Cairo, dar a grăbit căderea unui dictator într-o măsură mai mare decît a însemnat prezenţa CNN-ului acolo. Ceea ce se observă, cel puţin la nivel internaţional, este că nişa celor care doresc să fie informaţi de canalele de ştiri, tradiţionale sau nu, consumă şi mai multă informaţie decît în trecut. Problema este că n-o fac din ziare. Acest fapt se datorează nevoii de subiecte alternative, probabil chiar de divertisment, dar în principiu are la bază scăderea standardelor jurnalistice şi tabloidizarea cotidienelor. Sîntem într-un plin cerc vicios din care industria formelor tradiţionale de mass-media reacţionează similar cu sora sa muzicală la apariţia programelor de „file sharing“ de tip Napster. În comparaţia aceasta, bănuiesc că domnul Murdoch ar fi un membru al trupei Metallica, care şi-a alienat o mare parte din fani atacînd Internetul. Nici domnul Murdoch nu se prea bucură de multe „Like“-uri pe pagina sa de Facebook, cel mai probabil.
Ziarul de mîine, azi
Pe scurt, modelul trebuie să se schimbe cu cîteva idei principale luate în seamă: 1) Informaţia pe Internet trebuie să rămînă gratuită; 2) Nişele trebuie să fie servite. Dacă într-adevăr există o plăcere deosebită în a ţine în mîini un ziar, în senzaţiile tactile oferite, şi dacă acestea nu sînt pur şi simplu argumente tîrzii ale unei disperări fantastice, atunci Internetul trebuie să fie văzut ca sursă principală de informaţii. Conţinutul poate fi diferit sau extins în varianta „print“, dar numai la cerere pentru abonaţii care sînt interesaţi de anumite subiecte în mod constant. Similar, cititorii trebuie să hotărască, într-o bună măsură şi în linie cu evoluţia unui nou tip de internet numit Web 3.0 (organizarea hiperinformării de către specialişti), conţinutul unei publicaţii. Lucrurile trebuie gîndite invers decît pînă acum, deoarece limitarea conţinutului pe Internet este eficientă doar în lipsă de alternative. În evoluţia din ce în ce mai accelerată a societăţii, este de aşteptat ca orice interes pentru un produs sau un serviciu să se segmenteze între conservatori, utilizatori normali şi entuziaşti ai noutăţilor. Ziarele riscă să devină un produs dedicat primei categorii, dacă nu se adaptează cererii pentru conţinut şi continuă să se prezinte drept ofertanţi tîrzii ai unui drept de mult cîştigat şi gratuit, cel puţin în societăţile civilizate şi normale. În România, aşteptăm încă să fim informaţi corect, indiferent de mediu.
Mihnea Dumitru este doctorand în ştiinţe politice la Universitatea Bucureşti.
