Academia de Studii Economice Cațavencu

Academia Caţavencu? E revista făcută de nişte tipi care la un moment dat s-au amestecat cu Sorin Ovidiu Vîntu şi după aceea au încurcat-o. Şi ei, şi revista. Cam ăsta e adevărul sumar pe care ţi l-ar putea furniza un trecător mai isteţ, dacă ai face interviuri pe stradă. Şi cam ăsta şi e rezumatul celor peste 20 de ani de jurnalism amuzant, inteligent, exasperat, curajos, manierist, exasperant, interesat, pe care l-au prestat în acolada revistei fondatorii ei şi succesorii lor. Totuşi, la judecata comună se impune un corectiv: e drept, tipii care au făcut revista au încurcat-o, împreună cu ea, cu revista. Dar nu neapărat – sau nu numai – din cauza inamicului public Vîntu. 

● Pe la începutul lui 2010, Realitatea-Caţavencu era încă „trust“ şi jurnaliştii de la Academia Caţavencu încă nu se scindaseră în revista-mamă şi Kamikaze. Stenogramele erau, ca să spun aşa, stenografiate, dar încă nepublicate, iar cîţiva dintre oamenii de la Academie şi sateliţii ei apăreau la Realitatea TV. Am dat atunci peste un număr de prin primăvara lui 1996. În care Adrian Păunescu declama de pe copertă: „Dacă ajung preşedinte, un singur lucru mă sperie: va trebui să mă pup singur în cur“. Titlul de deschidere: „Porcu’ vrea în Postu’ Mare“, cu trimitere nu neapărat la Paşti, cît la intenţia poetului de a candida la prezidenţiale, cele la care Emil Constantinescu era, pe atunci, doar un aspirant. 

La acel început al lui 2010, cei care ticluiseră această primă pagină în 1996 erau colegi (de ecran, cel puţin) cu Adrian Păunescu, care se afla, încă, pe lumea asta. Să-i crucificăm? Să le căutăm circumstanţe atenuante? 

Predilecţia de la începuturi a revistei pentru obscenitatea tăioasă şi ţintită, iconoclasmul, atitudinea, exasperarea sînt bine cunoscute la modul generic. În particular, de exemplu, într-un martie oarecare, din zona 1990-1992, Caţavencu apărea cu un desen cu un prezervativ cu un pai de cocktail în el şi o explicaţie gen: „Hepi bărzdei, mistăr prezident!“ Ştiu că era martie, fiindcă era vorba de ziua lui Ion Iliescu. Şi de eforturile acestuia de a vorbi engleza. La un moment dat, a existat o aşa-zisă rubrică de rebus, care persifla mania pentru integrame a poporului din acei ani. Într-un număr erau cinci căsuţe goale, la rînd, cu legenda: „Veceu cu nume de acumulator“. V-aţi prins, desigur: „Tudor“, care în acei ani era menţionat în chip de „V.C.“, în loc de „C.V.“. Sînt toate aceste glume „mai bune“ decît ceea ce tipărea Academia Caţavencu în martie 2010 sau în martie 2011? Poate că da, deşi astăzi trimiterile scabroase tremură un pic pe hîrtia Dilemei vechi. Dar, mai ales, gazetarii rutinaţi ştiu că pamfletul, satira şi toate celelalte nu sînt tocmai nişte specii transcendente. Contează, totdeauna, curajul de moment. Pe care acum 15 ani Academia Caţavencu îl avea neadulterat. Era o revistă mică şi supărată, care se zbătea în aceleaşi dificultăţi de tranziţie cu publicul ei şi care suspina, împreună cu „cititorii la fel de inteligenţi“, din aceleaşi motive. Sau cel puţin aşa credea publicul.  

● Cum adică, nu era aşa? Ba da, ba da. Însă, prin 1996, Mircea Dinescu preluase revista după ce, cu cinci ani înainte, fondatorii părăsiseră titlul originar, „Caţavencu“ fără „Academie“, cel deţinut de Ovidiu şi Irina Nacu. Prin 1997, de investit a investit şi Sorin Ovidiu Vîntu, pentru prima oară, ca ulterior să renunţe. A urmat Sorin Marin, partenerul lui Dinu Patriciu şi cel cu Fundaţia „Anonimul“. Şi, în fine, în mai 2006, din nou, Sorin Ovidiu Vîntu. 

În tot acest timp redacţia trecuse printr-o schimbare de mentalitate şi de perspectivă. Ca să nu fiu acuzator, o să îl las să o descrie pe unul dintre fondatori, Eugen Istodor, care, pe blogul propriu, scria prin 2008: „De la Cîrciog încolo au fost nopţi şi zile de nesomn: cine sîntem noi ca să devenim patronii propriei soarte? Nu ne compromitem filozofia luîndu-ne în serios? Rîdem de alţii, vom rîde de noi“. 

● Povestea Academiei Caţavencu e oarecum povestea României în tranziţie. Nu îţi poţi păstra glanda de poet, condeiul, asperităţile de pamfletar, atitudinea, decît în detrimentul succesului social. O bună parte dintre noi am făcut pactul cu capitalismul, pentru că era singurul posibil. Alternativa era ratarea, marginalitatea intelectuală. La fel, fondatorii Caţavencu au devenit, din pamfletari, oameni de afaceri de succes. 

E ca şi cum lui Balzac i-ar fi ieşit combinaţiile din tinereţe, cele cu tipografia. Ar mai fi scris Comedia Umană? Se ştie că opera, interminabilă şi genială, a fost un fel de produs secundar al nevoii lui Honoré de a-şi refinanţa creditele, cum am zice azi. 

Şi totuşi, în sensul de mai sus, Academia Caţavencu a continuat să scrie după ce şi-a plătit tipografia. Idei în dialog, Tabu, Aventuri la pescuit, Le monde diplomatique, Investiţii şi profit: vă mai spun ceva toate aceste titluri? Ele se aflau în pachetul achiziţionat în 2006 de Sorin Ovidiu Vîntu sub numele de Trustul Academia Caţavencu. Lor li se adăugau publicaţii ceva mai solide, ca revista omonimă, Cotidianul sau Bucătăria pentru toţi. 

Unele dintre reviste, gen Le monde diplomatique, au dispărut la primele reorganizări. Ulterior, sub managementul fondatorilor, dar şi al unor oameni forte din structura media a lui Vîntu, gen Mihnea Vasiliu, lucrurile au început să scîrţîie. De fapt, lăţirea ca o plăcintă, pînă la vreo 12 publicaţii tipărite, într-o epocă în care viitorul presei scrise era incert, e un fapt nemaiîntîlnit, nici măcar la moguli rivali ca Dinu Patriciu, care a investit mai curînd „vertical“, în tipografie sau sediu. Fondatorii Academiei au creat un portofoliu bogat numeric, pe care i l-au pus pe masă unui Sorin Ovidiu Vîntu aflat în perioada de maximă expansiune. Acesta a oferit pe el o sumă rămasă necunoscută, dar despre care se spune că echivala cu cîteva sute de mii de euro pentru fiecare fondator. A meritat? 

● Astăzi, această întrebare este retorică. E curios că Vîntu, socotit un fel de Păcală naţional de cînd cu FNI-ul, a considerat întreaga gogoaşă ca pe o investiţie solidă. Dar tot Sorin Ovidiu Vîntu e cel care spunea, într-un interviu, că în afaceri nu există situaţii win-win. Pînă la urmă, lumea e aşa cum o crezi tu. 

Peste cîţiva ani, după ce mai multe dintre titlurile obscure menţionate mai sus făcuseră implozie, saga Academia Caţavencu ajungea la deznodămînt: societatea care edita revista dădea faliment, iar pe 14 iunie 2011, brandul era cumpărat la licitaţie de Dan Adamescu. Pe bloguri şi în presă, exista deja o discuţie lungă despre oalele sparte, cu concursul disidenţilor de la Kamikaze, dar nu numai al lor. Cine e de vină? 

Caţavencilor fondatori nu li se poate imputa faptul că au făcut pasul de la pamfletari la oameni de afaceri. Nici măcar tranzacţia din 2006 cu Sorin Ovidiu Vîntu nu e contrară uzanţelor de business: gogoşi se cumpără şi se vînd de cînd lumea. Discutabil e doar faptul că şi-au perpetuat imaginea de brigadă artistică, şi după ce s-au îmbogăţit. Şi au început să aibă interese care îi situau mai aproape de Adrian Păunescu decît de cei care-l detestau. Adică de publicul lor. 

Dan Adamescu a reuşit cumva să-şi păstreze investiţia media – România liberă – într-o zonă în care arată mai bine decît o ruină ca Evenimentul zilei sau un mort de hîrtie precum Cotidianul. Poate că va reuşi ceva şi cu Academia Caţavencu, deşi aşa cum spuneam pe Comanescu.ro el trebuie să renunţe la redacţie şi/sau fondatori ca să facă o revistă mai atractivă, dar trebuie să-i păstreze pe aceiaşi, ca să nu rămînă cu un brand fictiv, ca soţii Nacu, pe vremuri, cu Caţavencu simplu. 

În rest – schimbarea mogulului, bucuria politicienilor.

Iulian Comanescu este analist media.