Românul este peste tot!
Mă întreb de ce mass-media românească merită atît de multă atenţie, de ce analiza tendinţelor ei poate răspunde mai bine decît orice raport, mai mult sau mai puţin ştiinţific, la eterna întrebare legată de starea naţiunii. Această dilemă se aplică tuturor popoarelor din lume (poate mai puţin celor din Africa Subsahariană) care, de bine, de rău, au intrat într-o altă eră comunicaţională, o altă etapă de interconectare atît la fluxurile informaţionale universale, cît şi la una de formare a unei coeziuni interne. Viteza transmiterii informaţiei nu putea să nu schimbe ceva din mersul omenirii. Acest impact fulgerător scoate la iveală fidel tarele şi reflexele popoarelor.
În general, mass-media românească este foarte puţin interesată de ceea ce se întîmplă în lume. Doar Uniunea Europeană mai captează din cînd în cînd interesul media pentru scurte perioade de timp, cînd mai are loc vreo criză financiară sau cînd un smintit se apucă să tragă cu arcul prin piaţă. Ştirile din lumea largă mai interesează doar dacă formează un cocktail de exotism şi senzaţional. Lucrurile se schimbă radical atunci cînd îşi face loc o mică prezenţă tricoloră. Una din bolile recurente care se menţine şi poate fi observată constant este apetenţa aşa-zişilor profesionişti români din domeniu pentru promovarea ştirilor cu subiectul generic ce isprăvi mai fac românii în Străinezia.
Personajele principale sînt românii priviţi ca prezenţe internaţionale, ubicuu-relevante atît din perspective negative, cît, mai ales, pozitive. Impresia mea este că mass-media românească dă lupte grele cu mass-media din Occident pentru a echilibra percepţia faţă de românii din exil, oferind cît mai multe ştiri pozitive. Însă aceste ştiri sînt livrate publicului român astfel încît nu cred că ele au vreun impact în ţările unde prezenţa românilor este cu adevărat importantă. Putem fi mîndri, avem o mass-media patrioată, nimic de spus, care apără interesele cetăţenilor români oriunde ar fi ei (nu ca neputincioasele autorităţi). Aflăm rapid, cu maximă promptitudine, ori de cîte ori are loc vreun accident pe autostrăzile din Ungaria sau Spania în care sînt implicaţi unul sau mai mulţi conaţionali, iar dacă sînt şi nefericite victime, aceasta devine prima ştire a jurnalului de la orele 18-19 sau 20 (după caz, pentru a nu discrimina), chiar dacă zeci de accidente auto similare au loc în fiecare zi în România, din motive identice.
Români printre neromâni
Ştefan Atîrgoviţoaiei uimeşte Italia: „În timp ce toată România ştie cine este Ştefan cel Mare, toată Italia ştie cine este Ştefan cel Mic care a dat pe spate întreaga Italie“ rosteşte sentenţios, grav şi plin de mîndrie patriotardă Măruţă, prezentîndu-l pe puştiul minune de 11 ani care a fost ulterior plimbat pe la toate televiziunile. Povestea lui Costel Busuioc din Spania este cunoscută, iar personajul a fost revitalizat mediatic de pumnul neaoş geto-dac primit recent în faţă. În România, în oraşul mitteleuropean Timişoara. Pentru că ar fi avut tupeul să ceară o chitanţă. Se observă disjuncţia între mîndria naţionalistă, cînd românul genial face ceva în Străinezia, şi dispreţul suveran cînd el are tupeul să se întoarcă în ţară şi să se comporte ca acolo. Mesajul e clar: „Bă, acilea-i ca la noi, nu ca la ei“.
O româncă a fermecat juriul şi publicul de la Vocea Germaniei. Aşteptăm cu nerăbdare ca un român să impresioneze la Vocea Bahreinului sau a Republicii Centrafricane. „Un biolog în vîrstă de 33 de ani din Alba Iulia, Mihai Nagy Muncuş, aflat într-o misiune de voluntariat în cadrul unui program de conservare a naturii derulat de Departamentul de Conservare (DOC) în Insula Raoul din Pacific (Noua Zeelandă), a fost dat dispărut în cursul zilei de luni, 2 ianuarie 2012.“ Ştia cineva din România despre existenţa şi activitatea tînărului pînă la tragicul eveniment? Evident că nu. Nici măcar faptul că există undeva pe pămînt o insulă cu numele de Raoul.
„Un cetăţean american de origine română a ajuns imaginea protestelor de pe Wall Street. Este vorba de Brandon Watts, un tînăr în vîrstă de 19 ani, care a fost bătut crunt de poliţişti, în timpul protestelor violente de la New York. Brandon a fost reţinut deoarece a încercat să rupă cordonul de poliţişti din jurul clădirii Bursei. A încăput însă pe mîna scutierilor, care au făcut uz de bastoane. Brandon Watts, în vîrstă de 19 ani, este cetăţean american, plecat de 11 ani din România.“ Un alt român get-beget, Brandon Watts. Tiptil, se retractează – e doar pe jumătate român.
„Cea mai bogată româncă din lume este nimeni alta decît soţia miliardarului american John Paulson, Jenny. Extrem de discretă, Jenny nu a intrat în Capital Top 300 cei mai bogaţi români pentru că, se pare, a renunţat la cetăţenia română atunci cînd a fost naturalizată în SUA.“ Culmea obrăzniciei, Jenny, remarcaţi neaoşul prenume oltenesc, nu a avut drept supremă ambiţie dominarea celebrului top al celebrei reviste, obligînd-o pe aceasta din urmă să facă cercetări suplimentare. Să scormonească cît îi e averea de mare....
Ruralism şi protocronism
Relevant pentru ignoranţa mass-media din România este faptul că nu dă două parale pe sentimentele celor care au plecat de mult timp din ţară, poate că sînt la a doua sau a treia generaţie de români stabiliţi în America; nimeni nu se întreabă dacă acei oameni mai simt ceva pentru România, dacă mai cunosc limba română, sînt acaparaţi de făbricuţele de lansat petarde, de mica industrie naţionalistă care înşfacă pe nepusă masă orice miroase a tricolor. Căci tricolorul vinde, lumea se uită siderată probabil la ecran, este acaparată de isprăvile alor noştri.
În subsidiar, se apelează la exploatarea sentimentului de empatie, conforma căruia nu dai doi bani pe nenorocirile celor străini, cu care nu ai nimic în comun, spre deosebire de norocirile sau nenorocirile conaţionalilor, chiar dacă în mod sigur nu-i cunoşti şi nu-i vei cunoaşte probabil niciodată personal. Atunci cînd astfel de evenimente fericite sau, mai degrabă, nefericite au loc în afara ţării, ele devin mult mai interesante pentru mass-media românească, dovedind o mentalitate de uliţă, de cămin cultural. Oare de ce? Pentru a uni naţia în jurul unor întîmplări? Pentru a plînge de milă unor conaţionali? Această tendinţă relevă mai degrabă substratul rural al poporului român. La ţară, consătenii nu dau nici o ceapă degerată pe ceea ce se întîmplă la Bucureşti, ca să nu mai menţionăm alte oraşe extraterestre precum Londra sau Paris. În schimb, sînt foarte interesaţi de cum o duc cei plecaţi din acelaşi sat – le merge bine sau rău? Se ştie că suprema realizare a celor din satele României o reprezintă fie întoarcerea cu limuzina în glodul natal, fie ridicarea unor impunătoare şi inutile bunkere, imposibil de întreţinut şi, uneori, chiar de finalizat, doar pentru a dovedi treapta escaladării sociale. Explicaţia ruralismului nostru se îmbină foarte bine cu o alta, a protocronismului bine inoculat societăţii româneşti în timpul regimului ceauşist. „Aceasta însemna deci protocronismul – în termenii propriilor săi apărători – cînd a apărut iniţial: o preocupare privind imaginea românilor şi relaţia valorilor româneşti cu restul lumii.“ (Katherine Verdery Compromis şi rezistenţă. Cultura română sub Ceauşescu)
Avînd în vedere că mass-media românească nu este interesată de valori abstracte, ci doar de cele comerciale, urmărirea prezenţelor româneşti în lume tinde să se rezume doar la demascarea peripeţiilor conaţionalilor noştri într-o perpetuă căutare a timpului pierdut.
Codruţ Constantinescu este scriitor şi istoric. Cea mai recentă carte publicată: În labirint sînt umbre şi lumini, Editura Vremea, 2011.
