Arta previziunii

Mulţi leagă reuşitele în viaţă de hărnicie. Alţii de noroc. Unii de talent, inteligenţă sau chiar frumuseţe fizică. Nici corectitudinea nu lipseşte, adesea, dintre ingredientele succesului, aşa cum este el stabilit, desigur, de mentalităţile atavice ale omenirii. Deşi mă plasam, inevitabil, în minoritate, personal, aş fi mers (pînă recent!) pe mîna celor care ar fi crezut că performanţele, eficienţa şi izbînzile de orice fel vin, în primul rînd, dintr-o ultradezvoltată capacitate de anticipare. Am fost convins multă vreme că marii triumfători ai istoriei – înainte de a fi harnici, norocoşi, inteligenţi, talentaţi, frumoşi ori corecţi – s-au dovedit nişte maeştri ai prevederii. Buni observatori ai lumii înconjurătoare, ei ar fi dezvoltat abilităţi remarcabile de intuiţie. „Înarmat“ cu asemenea abilităţi „profetice“, omul de succes ar avea la îndemînă, gîndeam eu, „planuri de rezervă“, în eventualitatea degenerării unei activităţi/operaţiuni spre situaţii necunoscute sau de-a dreptul nefaste. Am nutrit de aceea, mereu, o nedisimulată admiraţie pentru prevăzători, pentru acei indivizi uşor austeri (îi numim adesea, cu răutate, nu-i aşa, „chisaţi“!), care, atunci cînd încep un nou proiect, nu pierd din vedere nici un amănunt, oricît de redundant, al posibilelor sale „defecţiuni“. Şi totuşi...

Şi totuşi, (re)citind deunăzi minunata culegere de editoriale (scrise, în anii ’90, pentru revista Mail on Sunday’s Night & Day, de lingvistul american Bill Bryson), Notes from a Big Country/Însemnări dintr-o ţară mare, (re)descopăr următoarea întîmplare (reală) petrecută, acum mai bine de un deceniu, în statul Oklahoma. Într-o vară toridă, călătorind singură cu maşina de-a lungul şi de-a latul Statelor Unite, domnişoara Rita Rupp (din Tulsa) şi-a spus că n-ar fi rău să redacteze – încă de la plecare – un bileţel cu acest conţinut: „Ajutor! Am fost răpită. Sunaţi, vă rog, la poliţia interstatală!“ Apoi, şi-a inclus, pe spatele foiţei, caligrafic, numele complet, adresa şi numărul de înmatriculare al maşinii. Vă daţi seama, neîndoios, că gestul în cauză constituia o măsură de siguranţă a domnişoarei Rupp pentru situaţia virtuală în care dumneaei ar fi fost capturată de misterioşi inşi malefici. Dacă ţi-ai făcut „planul B“ (o notiţă salvatoare) pentru circumstanţe nefericite – fie ele şi prezumtive (intrarea, iată, în captivitate!) –, e un lucru demn de toată lauda, în latura sa „prevăzătoare“. Cu condiţia ca – şi aici a trebuit să fiu de acord cu Bryson –, atîta timp măcar cît nu eşti răpit, să te asiguri că ai asupra ta, în permanenţă, buclucaşul bilet. Ei bine, domnişoara Rupp a pierdut, cu nonşalanţă, la prima intersecţie, misiva de alertă şi, ca atare, poliţia din patru state a fost anunţată, în scurtă vreme, de un bun samaritean. Autoarea dramaticei scrisori voiaja fericită spre ocean, complet neştiutoare de haosul pe care-l crease pe străzile din Oklahoma, unde se organizaseră blocaje şi controale draconice. Patrulele au reperat-o, într-un tîrziu, ruinîndu-i călătoria şi impunîndu-i amenzi colosale. Bouche bée, la finalul lecturii.

Dar nu apuc eu bine să renunţ la ideea succesului derivat din prevederea obsesională, că şi aflu despre întîmplarea (sumbră) a unui fost coleg de liceu. Supraponderal în ultimii ani, omul (informatician excepţional, legat cu lanţurile de desktop-uri şi laptop-uri) a decis, la un moment dat, că o dietă severă se impunea cu prisosinţă. Zis şi făcut. Şi-a stabilit, riguros, priorităţile profesionale, creîndu-şi intervale, în rutina zilnică, pentru mişcare şi, mai ales, devenind atent, într-un mod feroce, la caloriile îngurgitate. Azi aşa, mîine aşa, băiatul a început să se subţieze văzînd cu ochii. Prins în calcule nutriţioniste fervente, eroul nostru a neglijat totuşi un detaliu crucial: garderoba lui tradiţională ajunsese inadecvată. Cămăşile îi atîrnau lălîu pe la umeri, curelele aveau „înţepături“ tot mai îndepărtate de fostele „găuri“ (pantalonii strîngîndu-i-se, smochinit, la mijloc!), gecile îl „înveleau“ aidoma unor pufoaice, iar chiloţii „tremurau“ pe el precum rochiţele strălucitoare ale dansatoarelor de samba. Absenţa „planului B“ (à propos de efectele secundare ale regimului alimentar!) a atins apogeul într-o seară, cînd colegul meu a urcat în grabă la vecinul lui de sus, căruia tocmai îi terminase un (promis) DVD plin cu programe informatice de dată recentă. A sunat repezit la uşă. În cadru, a apărut, nesigură, „Bunica“ (mama vecinului în chestiune). Din spatele ei, se iţi imediat şi capul unei copiliţe curioase (fetiţa proprietarului). Înainte de a apuca să deschidă gura şi să spună „sărut mîna“, eroul dietei simţi cum, pe pîntecele slab, îi alunecă violent pantalonul de trening, luînd după sine şi şortul supradimensional. Stupoare à la Mr. Bean! Copiliţa şi bătrîna au început să urle ca din gură de şarpe, scoţînd pe paliere locatarii întregului bloc. Nefericitul informatician a fost imobilizat brutal, iar astăzi este judecat pentru ceea ce americanii numesc „expunere indecentă“. Riscă amenda penală ori chiar închisoarea, avînd în vedere contextul agravant („cu minori“). Inutil de precizat că, pe fondul stress-ului, personajul nostru s-a îngrăşat, cu rapiditate, la loc.

Numai eu mă zbat, de atunci, în incertitudine. Avusei au ba dreptate pe cînd credeam în virtuţile precauţiei?

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (catedra de engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.

Foto: Wikimedia Commons