Exclusiv despre exclusivitățile din presa românească

„Exclusiv. Dezvăluiri senzaţionale despre titlurile din presa românească. Află care e mecanismul din spatele titlurilor bombastice!“ Cam aşa ar fi arătat titlul acestui articol dacă aş fi ţinut neapărat să fiu în ton cu tendinţele presei online. Apoi, probabil, pentru a respecta pînă la capăt tendinţele pomenite, aş fi scris cîteva fraze întortocheate, astfel încît cititorul să simtă cu adevărat ce înseamnă să-ţi iroseşti timpul şi să nu afli nimic din cele promise în titlu. Din fericire, intenţia mea este alta, şi anume aceea de a privi, cu seriozitate, dar şi cu o doză de ironie, ceva mai atent la exclusivităţile din presa românească. 

Spre deosebire de presa din alte ţări, mass-media din România abundă în titluri bombastice, musai însoţite de eticheta „exclusiv“. De la televiziunile de ştiri, pînă la ultimele bloguri cu pretenţii de site-uri de ştiri, toată lumea are ceva de spus în exclusivitate. E greu de crezut că s-ar găsi vreun consumator de presă cu adevărat interesat de caracterul exclusiv al unei ştiri. Prin urmare, exceptînd mîndria pieptănată a vreunui redactor-şef, nici beneficiile imediate nu pot fi prea mari. Iar cînd o informaţie e prezentată „în exclusivitate“ pe mai multe site-uri sau posturi de televiziune în acelaşi timp, putem fi siguri că a sucombat şi ultima fărîmă de interes şi dumerire în legătură cu aşa-zisele exclusivităţi. 

Ce anume este de fapt o exclusivitate? Combinînd definiţiile din dicţionar cu experienţa activităţii în presă, exclusivitatea ar trebui să fie o informaţie (inclusiv fotografii sau înregistrări video) care nu circulă liberă pe piaţă, ci a fost obţinută prin mijloace specifice, şi care nu se află şi în posesia altor jurnalişti/instituţii de presă. În mod normal, asupra unei astfel de exclusivităţi există dreptul unic de punere pe piaţă, orice preluare necesitînd cel puţin menţionarea sursei primare. 

Din cauza maltratării la care a fost supus, ar părea oportună interzicerea folosirii termenului „exclusiv“. Dar, de bună seamă, o lege care să interzică prostia şi fudulia încă nu s-a inventat, aşa că am purces într-un alt demers ştiinţifico-pamfletar: realizarea unei taxonomii a exclusivităţilor din presa românească. Cît de util se poate dovedi un asemenea demers rămîne de văzut. Probabil, chiar dacă unii consumatori de presă vor putea să judece mai pertinent produsul consumat, „presarii“ în cauză îşi vor vedea în continuare de propriile apucături. Însă – aşa cum spunea un confrate ziarist – dacă tot nu îi putem schimba, măcar să „ne rîdem“ de ei. Observînd evoluţia lucrurilor în ultimii ani, din exterior şi din interior, am identificat cîteva categorii de exclusivităţi prezente în presa românească. Nu cred că demersul este unul exhaustiv. Exclusiv – nici atît. Poate fi însă un mic pas pe calea către vindecarea sindromului exclusivităţilor închipuite, o maladie care ameninţă să-i dea presei de la noi un brînci serios către decredibilizarea totală. 

Categoriile de exclusivităţi 

Exclusivitatea de a doua zi. Uşor de recunoscut, acest tip de exclusivitate este şi unul dintre cele mai populare. Mecanismul din spatele unei exclusivităţi de a doua zi e simplu: jurnalistul (sau şeful lui) îşi spune: „Toată lumea a scris ieri despre acest subiect. Eu public azi, deci am exclusivitate pe ziua de azi. Scriem mare şi lat înaintea titlului: «exclusiv»“. Inventată tocmai pentru asta, manevra asigură un salt spectaculos, de la titlul de „prostul satului“, la admiraţia celor care nu aflaseră deja informaţia. 

Exclusivitatea datorată autismului. Jurnalistul autist nu citeşte alte site-uri de ştiri, nu urmăreşte concurenţa, nu ştie dacă a mai scris şi altcineva înaintea lui, deci, pentru el, tot ce produce este în exclusivitate. Adaptînd o celebră zicală a lui Oscar Wilde, exclusivitatea e în ochii celui care citeşte. Exclusivitatea din viteza tastaturii. Mediul online a creat cadrul propice pentru acest gen de exclusivităţi. Jurnalistul primeşte o informaţie care poate sta la baza unui articol sau recepţionează un comunicat. Toţi colegii din presă au primit comunicatul sau informaţia, dar jurnalistul nostru, într-un avînt muncitoresc, scrie repede şi publică primul, cu cinci minute înaintea concurenţei. Aşadar, consideră de cuviinţă să-şi atenţioneze cititorii că au dat peste o exclusivitate. Urmînd acest model, există aşa-zise site-uri de ştiri, unele devenite chiar populare, în care aproape toate ştirile sînt prezentate ca fiind în exclusivitate. 

Exclusivitatea şmecheră. Jurnalistul (sau şeful lui) ştie că nu manevrează o informaţie în exclusivitate. Totuşi, pentru a păcăli publicul şi pentru a ieşi în evidenţă, se laudă că materialul lui e exclusiv. Practica e des întîlnită în cazul presei sportive şi, deşi seamănă cu exclusivitatea de a doua zi, este de multe ori chiar mai gravă. Nu de puţine ori am aflat despre un jucător care urmează să fie transferat la o oarecare echipă, în exclusivitate atît pe gsp.ro, cît şi pe prosport.ro, pentru a constata că informaţia nu e decît o traducere nu foarte reuşită a unei ştiri apărute în altă ţară. 

Exclusivitatea exclusivă. O categorie pe cale de dispariţie, care cere muncă, talent şi surse beton. Apare foarte rar pe la noi, iar cînd apare, după ani de intoxicare cu alte tipuri de exclusivităţi, nu o recunoaşte nimeni. Sau, mai rău, informaţia e preluată de alţii şi prezentată ca o exclusivitate proprie. 

Lipsă de onestitate şi de profesionalism 

Goana după exclusivităţi, de multe ori dictată de persoanele care conduc, duce adesea la situaţii de-a dreptul penibile. Un exemplu sînt întrebările puse doar după conferinţele de presă, în particular, din dorinţa jurnalistului de a se amăgi că este singurul posesor al unui detaliu oarecare. În acest caz, cel care pierde este tot cititorul, văduvit de informaţiile cu adevărat relevante care ar putea ieşi la suprafaţă în cadrul unei discuţii de grup. 

În concluzie, am putea înţelege că epatarea în exclusivităţi este un simptom al lipsei de onestitate (uneori chiar şi de profesionalism) în presă. Singura circumstanţă atenuantă în această privinţă ţine tot de un defect al presei. De vreme ce jurnaliştii uită de multe ori să menţioneze sursele, iar orice ştire se propagă repede pe Internet, unii jurnalişti pot fi încercaţi de nevoia de a-şi revendica meritele. 

Pe de altă parte, a avea sau nu exclusivităţi poate deveni un aspect important privind tendinţele presei online. Marile publicaţii din Occident încep să furnizeze conţinut contra cost. În România, deocamdată, ideea e vehiculată ca o variantă fantezistă. Lucrurile se pot schimba însă foarte repede, iar deschizătorii de drumuri, pentru a avea succes, vor avea nevoie de informaţie relevantă, inedită şi... în exclusivitate. Nimeni nu va plăti pentru a citi aceleaşi ştiri şi aceleaşi opinii care se găsesc gratuit în altă parte. Aşadar, o reputaţie de publicaţie cu multe exclusivităţi s-ar putea să fie benefică dezvoltării pe termen mediu şi lung. Asta dacă nu cumva, prin încadrarea la una dintre primele patru categorii menţionate, reputaţia se tranformă în una de publicaţie cu exclusivităţi inventate. 

Între timp, exclusivitatea de presă a căzut în derizoriu şi a tras după ea şi o parte a reputaţiei noastre, a jurnaliştilor. Vorba unui stimabil blogger: „La urma urmei, exclusivitatea în presă e ca o curvă: se oferă tuturor şi îi zice fiecăruia că doar pe el îl iubeşte“.

Florin Puşcaş este jurnalist la cotidianul regional Ziua de Vest şi scrie şi pe blogul propriu (florinpuscas.ro) şi pe platforma Voxpublica.