Societate

„Dacă partea subţie a splinei este îndreptată spre miazăzi, înseamnă că iarna vine de la miazănoapte. Dacă splina este umflată către coadă, înseamnă că sfîrşitul iernii va fi greu. Dacă splina este lungă şi subţire, iarna va fi lungă, dar gerurile nu vor fi aspre“.

Pepene (Denia’) verde Bulgaria. 11 kg. 0,25 leva za kila… adică 50 bani kg. Miere. Cu sîmburi. Zemos. Fără intervenția geneticii. Mă gîndesc la tine. Mănînc și nu plîng. Mănînc. Mirel, nostalgie vindecată

Făceai un soi de detoxificare și nu mai aveai, cică, urmă de acnee. Minunat, dezirabil. M-am dus după aia în direcția cealaltă pentru că citisem despre dietele keto în forumurile alea pentru sportivi. Adică mîncai la greu grăsimi și cărnuri, dar nu aveai voie să pui gura pe aceleași blestemății de carbohidrați. Mîncam unt cu unt și carne cu carne. E adevărat, te subțiai o vreme, dar bine nu îți era. O sinucidere cu bună știință. În­tîmplarea a făcut că m-am trezit nevoită să fac n

Pare un truism a declara creștinismul drept o re­ligie a iertării. Totuși, ușor de zis, greu de înțeles cum func­țio­nează și la ce e bună iertarea. Un cîrcotaș poate începe cel puțin cu observația că nimeni nu a cerut în numele creștinismului desființarea dreptului penal, ca să nu mai vorbim de fetișul reproș: cum stăm cu Inchiziția? Nu intru aici în de­monstrația că Inchiziția a însemnat trecerea de la ordalie, arderea cu fierul încins, pe care o practica justiția regală, la interogatoriu

Am avut dintotdeauna o slăbiciune pentru biserica de la Arbore. Acest paraclis al reședinței construite de hatmanul Luca Arbore imediat după cumpărarea în 1502 a satului care îi poartă și astăzi numele mi s-a impus, înainte de a-i studia iconografia

Doamna Andronescu nu a scos un cuvînt despre propriile vinovății în dezastrul care guvernează acum țara. Nu a scos nici un oftat privind în urmă, la „performanțele“ partidului. Nu are nici un regret. Dimpotrivă: pare a crede că PSD se comportă acum ca un adolescent năbădăios, el, cel care pînă mai ieri era un copil cuminte foc. Dar, în fine, mai bine mai tîrziu şi mai iritant, decît niciodată…

Vampire Diaries e un Gossip Girl (2007-2012, Stephanie Savage, Josh Schwartz) cu elemente supranaturale și cu ceva mai multe principii morale, poate. Totul se învîrte în jurul unui triunghi amoros de telenovelă: doi frați, vampiri, care iubesc aceeași adolescentă (muritoare). Și-n dragostea asta eternă pentru ea, fiecare dintre ei e, pe rînd, cînd bun, cînd rău. Orășelul în care se întîmplă toate astea se numește Mystic Falls, iar pe unul dintre fraț

Cînd am pășit pe ulița principală a micului sat din Bărăgan, pierdut printre cîmpuri, colbul s-a ridicat ușor, parcă supărat de o intruziune neașteptată. Apoi s-a coborît, la fel de domol: evaluase situația și nu merita deranjul. Fondat în scopuri eminamente agricole

„Don’t be a tourist in Romania“. Tipul mersese prin Ardeal, pe urmele prințului Charles, prin satele săsești deja trendy, plătise și cîte 100 de euro pe noapte și i se păruse cheap, descoperind niște adevărate „comori ascunse“ ale României

Doamne, ce foame mi-e! Dar din flori? Sînt sec. Nu știu și pace. Și atunci uite begonia. Am strigat în capul meu: floarea asta nu-i românească! Nu există, ce să fac, ce să zic? Eu doar-doar să nu aud că îmi pot înfige dinții în begonie. Vine din India, Indonezia, America Centrală și America de Sud. E inevitabil. Era așa de flocoasă, multă, cerată begonia. Și nașa Sanda rătăcea: gust acrișor. Aici m-a lovit. La acrișor nu cunosc altceva: lămîia, grapefruitul, ce să știu altceva?

Pentru o persoană care face minunat lucrurile doar pe jumătate, sînt un ascultător perfect. Și un observator care a reușit să-și cizeleze simțurile tocmai din frica de a nu termina ceva, ceva care apoi va fi uitat și pierdut definitiv.

Ne-am obişnuit astăzi cu diferite feluri de migraţie. E cea pricinuită de război şi terorism, care aduce în Europa valuri îngrijorătoare de refugiaţi din Orientul Apropiat. E cea a românilor plecaţi să lucreze în străinătate, care, învăţaţi acum cu democraţii funcţionale, s-au întors pentru protestul din 10 august şi, fiind trataţi ca „lovitură de stat“ PSD-închipuită, au încasat o represiune brutal de concretă. Peste tot în lumea noastră, oameni, comunităţi, culturi, religii se mută, se expatri

Viața ca o carte și cartea Vieții: m-am învîrtit mereu într-un univers livresc. Biblioteca moștenită de la tatăl meu a făcut loc diverselor mele biblioteci de campanie: cea doctorală sau cele încropite la fel de selectiv-nesățios în misiunile diplomatice de care m-a învrednicit România, cele recente – din anii pustiului și ai contraselecției – cînd am redevenit, pe alocuri, cronicar, folosindu-mi și pagina de Facebook ca rampă de lansare (pentru alții). Un destin mai curînd borgesian

Subiecte fără noimă. Poate pentru că poezia „Plumb“ are mai curînd de-a face cu științele exacte, pe cînd „Psalmii“ sînt mai de suflet, mai aproape de umanioare, cine poate ști care o fi fost rostul acestei „discriminări“?! Din care nu ne alegem cu nimic, nici noi, adulții, nici ei, elevii. Cu lucrările lor în față, bune sau rele, nu le vom cunoaște mai bine chipurile, cunoștințele, îndemînările, preocupările. Iar ei nu vor ști încotro s-o ia, nici cît știau înainte…

De-a lungul timpului, am cunoscut tot soiul de oameni care pur și simplu nu aveau chef să plece în vacanță. Printre ei se număra și tatăl meu – de asta, în majoritatea vacanțelor copilăriei mele, am fost fără el. Pur și simplu avea destule de făcut acasă și nu avea chef de interacțiunea plăcută, dar formală, cu diverși posibili interlocutori.

S-a trezit îndosariat. Nu mai era „sănătos“ la origine, traiectoria lui profesională începea să fie (a și fost de altfel) serios amendată. Așadar, am început să ne pipăim, îngrijorați, de bube pe creștet, deveniserăm, peste noapte, o țară de buboși.

Puțini dintre noi știu cît de fragilă este această organizare socială căreia generic îi spunem democrație. Poziția noastră, a oamenilor, în raport cu ea se află sub semnul unei crunte dileme. Libertatea este ca aerul. Atunci cînd o ai n-o prețuiești, iar atunci cînd n-o ai îi resimți lipsa în mod dureros.

Oda utemistă pe care o cîntam, de voie, de nevoie, în anii ’50, în cinstea eliberării cotropitoare a țării de către ostaşii roşii, începea tot cu un „august“, dar cu un „23“ și un „1944“ în coadă. Douăzeci şi unu august la care mă refer a fost al anului 1968, fiind marcat de o altă eliberare tot atît de cotropitoare, anume a Cehoslovaciei, iarăşi de către ostaşii roşii călare atunci pe tancuri. Fuseseră minţiți că au fost aeropurtaţi la Praga ca să apere mica surioară socialistă de invazia fasci

Să-ți dedici timpul familiei, să nu te mai gîndești ce fac hoții ăia de la guvernare, cum încearcă să te mai fure. Să trăiești, de fapt. Nu i-am mai judecat în nici un fel, însă din nou mi-am dat seama că, în fond, îți trebuie și o doză de nesimțire ca să supraviețuiești în România. Unii pot să și-o asume, alții nu – cred că depinde, de fapt, de cît de aproape sau cît de departe te poziționezi față de Piața Victoriei. Sufletește vorbind.

N-aș spune că-s mare susținător al vineției vinete. Ba, din contra, pînă-n anii din urmă chiar n-o știam altfel decît ca salată, răcoroasă c-o țîră de ceapă. Eh, dar și roșii de jur-împrejur, și-o salată de ardei copți. Dar, nu știu cum, vînăta mi s-a băgat în suflet.

Eu dau din cap că am înțeles, ca o păpușă stricată. „Uite, după ce denumești fișieru’ ăsta, îl salvezi în folderu’ consacrat, pui apoi tot ce faci nou peste cu «save as» și-l tragi ușor din mouse aici în «release», și gata, s a dus în emisie. Te duci apoi și verifici din library că e totul în regulă, da?“

„Nu trageți, tovarăși“ au fost ultimele cuvinte memorabile ale lui Maiakovski înainte de se sinucide. Adevărul acestei butade este mai puțin important decît caracterul său verosimil, avînd în vedere regimul de teroare absurd pe care îl începuse Lenin și-l

Ceea ce impresionează în toată varietatea mărturiilor anterioare veacului al VIII-lea este diversitatea: unele susțin adormirea (credința cea mai veche) și mutarea trupului Mariei în Paradis, unde așteaptă învierea generală; altele – adormirea, urmată de învierea cu trupul; altele înălțarea cu trupul. Cert este că fără detaliile lor nimic din reprezentarea Adormirii/Înălțării Maicii Domnului, pe care o avem astăzi, nu ar fi fost posibil.

Citez: „Părinții păcătuiesc atunci cînd dau voie copiilor să se joace oricînd, oriunde, cu oricine, îngăduie copiilor să se uite la televizor, nu-i învață pe copii să se roage, să postească, să umble la biserică și la celelalte (!), le îngăduie să-și petreacă timpul la calculator, jocuri electronice, filme, teatre, concerte, circuri, carnavaluri, adunări sportive, cursuri de modă, fitness, karate, yoga, bioenergie, radiestezie: părinții păcătuiesc atunci cînd le îngăduie copiilor orice ținută, t

Am plecat spre ora 11, pentru că în jur se vorbea că o să iasă urît, ca pe 21 decembrie. Cînd am ajuns acasă, am văzut ce s-a întîmplat după ce am plecat, dar şi ce se întîmplase înainte, toate lucrurile îngrozitoare. Inimaginabile, pentru mine, una, cel puţin, pînă atunci: pe linia euforiei nu prea clar explicabile pe care o tot trăisem.

În lungul pereților, vrafuri de cărți, tomuri legate, ziare, reviste. Pe covorul ros zăceau dicționare deschise, puse cu cotorul în sus. Dintr-un dulap întredeschis, evada o cămașă. Baia, ei bine, n-am să descriu baia, voi spune doar că era, în întregime, galbenă ca sulful.

Am revenit la cantonul Jepi, după aproape douăzeci de ani. Am trișat. N-am urcat șase ore pe Schiel, nu mi-am dat sufletul, am parcat mașina la Piatra Arsă și am pornit-o agale împreună cu tatăl meu, Anton, spre canton, prin jnepeniș. De la Piatra Arsă faci maximum 20 de minute, urci pînă într-o culme

În piață m-am plimbat de la 2 la 2,50. Și am luat cu 2,50. Dar era de zece kile. Incredibil de mare. N-aveam bani curați, adică cash, ca să pot să-l cumpăr. N-aveam umeri ca să-l car. Am făcut cinci opriri cu pepenele. La prima am auzit cuvintele vînzătorului: n-o să mîncați așa ceva în vara asta.

Nu recunoști pătrunjelul în mediul lui natural și-l calci cu nonșalanță. L-ai văzut doar în snopuri la magazin. La țară sînt trei catralioane patru sute de mii de muște. Intră în ochi, în gură, în pahare, în mîncare, în casă, roiesc în WC-ul din curte

În preajma alegerilor din 2016, platforma digitală ultraconservatoare Church Militant făcea din Donald Trump un nou Constantin. Cît despre Hillary Clinton, ea era asimilată lui Diocleţian, ultimul persecutor antic al creştinilor. Carevasăzică, nu proces electoral democratic într-o ţară a diversităţii culturale şi etnice, a libertăţii de credinţă, de opinie, de conştiinţă, ci luptă religioasă între „buni“ şi „răi

Urmăresc și eu „cu atenție și îngrijorare“ dinamica ortodoxiei noastre majoritare, care se află într-o dramatică minoritate la scară globală: reprezentăm, ca moștenitori ai Bizanțului, 12% din lumea creștină și 4% din umanitate. Statistic, știința occidentală (catolică și protestantă) produce mai multe referințe (academice și teologice) la Biserica noastră

Am ajuns să credem, cei mai mulți dintre noi, că nu mai e nimic de făcut, că soluțiile de salvare nu pot fi decît individuale, conjuncturale, că putem garanta succesul copiilor noștri doar descurcîndu-ne pe cont propriu. Drept care, orice protest ni se pare inutil, orice

Nu înțelegeam de ce, atunci cînd clasa mea model a fost scoasă să-l întîmpine pe Ceaușescu cînd a inaugurat metroul, pare-mi-se, ai mei nu m-au lăsat să mă duc. Deși colegii mei au mers, cu toții, au stat în spate și s-au hîhîit, iar apoi au fost la cofetărie.

De ce își amintesc contemporanii că, în urmă cu 200 de ani, Trierul îl dădea pe Karl Marx? Pentru că încă înainte de a muri, în 1883, Marx avea să aparțină Europei, iar după 1917 lumii întregi? Pentru că și-a pus iscălitura pe o serie de lucrări care, deși îmbibate cu porniri spre violență, promiteau rețeta celui mai bun viitor,

Ca „plecat“, te vezi, deci, confruntat cu un neprevăzut, cu instituții, mentalități, obiceiuri și reguli sociale, cu prejudecăți și cu o ignoranță la care nu te puteai aștepta. Neprevăzutul îți poate rezerva și cîte un coșmar, în sensul că, de ce te-ai ferit mai mult în țară, te poate paște în străinătate.

Acea pisică roșcată, vag curioasă, capabilă de orice. Era un motan bătrîn, hîrșit, i-am dat niște lapte, l-a lipăit fără grabă și ne-a privit: oare ce au de gînd ăștia cu mine? A rămas doar o noapte. A fost cît se poate de liniștit, nici măcar nu i-am simțit prezența în casă.

În fapt, ascundem ceapa. O îngropăm, ne amăgim că dă savoare. Am gătit mult timp fără ceapă. Rezultat: nici o diferență. Ori ceapa nu mai este ce era, ori n-am știut s-o păstrez trează în memoria hranei. Nimeni din familia mea nu făcea rîntaș.

Oborul, cu aura lui de autenticitate (urît cuvînt), atrage ca un bec în noapte o grămadă de fluturi de oraș cu aripile tatuate, cu ochelari de soare alternativi și Converși în picioare. Mă gîndesc cît mai durează pînă îl scumpesc, de o să ajungi să dai 10 lei pe un kil de roșii în plină vară ca în sărăcia asta de Amzei. Mă gîndesc că Piața Reșița, aflată în fundul Berceniului, pe unde am copilărit, n-are nici o șansă de hipsterizare. O să ne alerge ăia cu micul nemestecat în gură dacă facem fițe