Dascăli de după școală
Toată lumea pare să fie de acord că există cîteva prime întîlniri, prime experiențe extrem de importante pentru formarea adultului de mai tîrziu: părinții și ambianța familială, învățătorul, profesorii din liceu, dirigintele, prima iubire sau primul prieten etc. Se vorbește, însă, foarte puțin despre valențele formative ale întîlnirii oricărui tînăr cu primul său manager. Cu primul lider. Cu primul „șef“. O întîlnire, cred eu, la fel de importantă ca acelea enumerate mai sus și care își merită locul bine conturat în memoria afectivă a celor mai mulți dintre noi.
Evident, nu am de gînd să fac un portret al managerului ideal: există o bibliografie (prea) bogată, gata să vîndă iluzia deprinderii rolului în doi timpi și trei mișcări. Am să fac, însă, cîteva comentarii ivite din întîlnirea cu tineri aflați la început de drum sau cu subalternii și șefii României.
● Am stat de vorbă cu nenumărați oameni despre primele locuri de muncă pe care le-au avut. Toți, dar absolut toți cei cu care am vorbit își aminteau de primul „șef“ și despre rolul aproape decisiv pe care l-a avut acesta în zorii vieții lor de adult: șefi buni, șefi slabi, șefi incompetenți sau șefi foarte bine mobilați cu intuiții precise și competențe solide, șefi care i-au făcut să abandoneze, pe drept sau pe nedrept, cariera pentru care s-au pregătit în școli, șefi care i-au făcut să își măsoare primii pași în profesie cu mai mult discernămînt și responsabilitate. Cum spuneam, buni sau răi, toți au lăsat urme.
● Rolul unui manager în România zilelor noastre nu e unul deloc simplu, desprins, schematic, din manualele de resurse umane. El are de acoperit, cu propriile resurse de inventivitate și pedagogie, lipsurile cu care se confruntă piața muncii din România. Mai întîi ar fi școala, rămasă mult în urma cerințelor angajatorilor: incompetența „reformatorilor“ din fruntea ministerului, sărăcia, lipsa resurselor umane și materiale, rapiditatea cu care pătrund în țară ocupații de import, pentru care nu avem cursuri de calificare, toate acestea obligă managerul la un efort mai mare de „administrare“ a tînărului angajat, efort care presupune consum de timp și de bani, pricepere și interes, efort pe care nu orice patron este dispus să îl facă rapid, eficient. Mai apoi, ar fi lipsa tinerilor de pe piața muncii, plecați, imediat după terminarea școlii, la muncă în străinătate. Asta dublează timpul de recrutare și pune la încercare răbdarea angajatorului și mersul afacerii.
● Am fost martoră, deseori, la preluarea în echipă a unui tînăr aflat la primul său serviciu. Și m-am întrebat dacă liderul acelei echipe știe ce responsabilități apasă pe umerii lui, știe cîte depind de felul în care gestionează primele luni din viața noului angajat, vulnerabil din cauza lipsei de experiență profesională, dependent de bunăvoința echipei și a managerului. Aflat în poziție de autoritate, primul manager din viața unui tînăr poartă răspunderea oricărui prim dascăl față de elevul său: modelează comportamente, influențează opțiuni, dă măsura virtuților prețuite în grupul pe care îl coordonează, stîrnește sau, dimpotrivă, sufocă întrebările și eforturile începătorului etc.
● În România nu există, încă, o școală veritabilă de lideri. Am trecut prin patruzeci de ani de șefi sau activiști, ani care au lăsat urme adînci în felul în care se construiesc, azi, relațiile dintre lideri și echipe: frustrări și de o parte, și de alta, iritări nemărturisite, lipsa unui dialog eficient, suspiciune, servilism, incapacitatea de a formula o opinie bine argumentată, indisponibilitatea de a asculta o opinie bine argumentată, lipsă de empatie. Le vedem bine, pe toate, în spectacolul oferit de marii lideri ai țării, obișnuiți, ca argatul pe moșie, să-și arate puterea cu vorba grea și uitătura piezișă. Cum această specie nu se lasă dusă, cu una, cu două, din fruntea obștei, vor mai fi generații de tineri care vor crește sub umbra ei apăsătoare. Sau care vor pleca din țară, convinși că nu mai e nimic de făcut.
● Mă simt îndreptățită să vorbesc pe această temă, pentru că am avut norocul să întîlnesc trei lideri care mi-au fost buni dascăli în trei momente diferite: la început de drum, la schimbare de drum și la înfruntat felurite prejudecăți. Pe toți trei îi admir pentru calități care nu se regăsesc în nici un manual de leadership, în nici o rețetă de management, în nici un „regulament“ de ordine interioară: trei oameni buni, cuviincioși, care au făcut și fac lucrurile așa cum se cade. Numele lor (Dora, Cristian, Eugenia) sînt pentru mine dovezi vii că „modelul“ există, că el e posibil. Datorită lor cred cu tărie că o afacere de succes în România de azi va fi cea care le va pune la îndemînă tinerilor lideri competenți. Dascăli de după școală.
Maria Iordănescu este psiholog.
Foto: flickr
