Alte lucruri care s-au schimbat
Nu pot să nu continui seria moravurilor și percepțiilor care s-au schimbat atît de radical în jurul meu. Realizez, cu greu, că duceam o aproape complet altă viață cu ceva timp înainte și că multe din lucrurile pe care le fac sau le trăiesc acum erau SF altădată, să zicem cu 30 de ani în urmă.
Lucrurile astea, azi, au devenit atît de familiare și de la sine înțelese, încît nici nu ne mai punem problema să ne mire. Le luăm ca atare, ca și cum așa ar fi fost de cînd lumea și pămîntul. De pildă, îmi aduc aminte că, în anii ’80, unii oameni se luau la harță pornind de la validitatea unor informații. Asistam, în familia mea, uneori, la polemici, ca să nu zic certuri, pornind de la o replică dintr-un film sau un pasaj dintr-o carte. Cei implicați în dispută nu mai aveau respectiva carte sau acces la filmul în cauză, așa că reproduceau totul din memorie. Devenea, uneori, o chestiune „pe viață și pe moarte“, de background cultural și exercițiu de memorie și autoritate. Discuția se baza, de cele mai multe ori, pe speculații. Se punea problema cine avea dreptate: era mai mult un joc cultural, o provocare. Pînă și să faci rost de cărțile în care-ți puteai verifica informația era o adevărată aventură. O aventură culturală, chiar dacă la scară mică. Tatăl meu vitreg era mare amator de asemenea polemici, voia mereu să se verifice. Astăzi ar fi deschis pur și simplu computerul și orice dispută s-ar fi elucidat, n-ar mai fi existat nici o tensiune, nici un suspans.
În lumea în care au trăit părinții mei, relațiile dintre bărbați și femei erau avangardiste pentru vremurile de atunci. Dar, în general, femeile erau, în anii ’70-’80, complet diferite de ce vedem acum în jurul nostru (cel puțin în București, și nu în toate mediile sociale, desigur). Despre femeie aproape că învățam la școală, și mai cu seamă în familie, că are două slujbe: una de la 8 la 16, cum era pe atunci, cea oficială, plătită de stat, și alta acasă, după 17. Aproape toate mamele copiilor din clasa mea (excepție făcînd doar propria mamă) găteau. Veneau de la serviciu, își puneau capotul și șorțul și făceau mîncare. Multă mîncare. Mîncarea era o preocupare serioasă pe atunci, mai ales că nu era de ici, de colo să o procuri. Se gătea masiv, se gătea cu oalele, se făceau ciorbe uriașe care să ajungă o săptămînă, și tocănițe ori pilafuri așijderea. Să ai carne în mîncare era un lux. La fel, să gătești în fiecare zi. Nu era timp suficient pentru asta, fiindcă nu era doar gătitul: mai era, de pildă, și spălatul de mînă, cu săpun de rufe de multe ori făcut în casă, din resturi de ulei (cel puțin bunicul meu așa îl făcea). Și călcatul, și frecatul prin casă. Femeia era cea care-și asuma mai toate astea. Desigur, din cîte îmi aduc aminte, bărbații făceau cumpărăturile (care se transformaseră, în ultimii ani, în statul interminabil la cozi) și treburile mai grele, precum dusul gunoiului și bătutul covoarelor. Nu o să-i uit niciodată pe domnii în maiou tetra care ieșeau cu bătătorul în fața blocului, etalîndu-și covorul (persan, de multe ori) pe bara la care noi ne jucam în celelalte momente ale anului, cînd nu se făcea curățenie.
Bărbații de atunci, majoritatea, nu călcau, nu spălau, nu găteau, dar reparau. Meștereau te miri ce. Era o diviziune mai evidentă a sexelor, o delimitare deloc ambiguă a masculinului de feminin. Astăzi, am zice că am crescut plini de stereotipuri. Bărbatul muncea mai puțin, ca timp, în gospodărie, dar făcea muncile mai grele. Femeile își petreceau mai mult timp acolo, înarmate cu atributele feminității lor, de la capoate la mături. Dar atunci cînd ieșeau în oraș sau pe stradă, regulile, altfel înguste și stereotipe, se-ntorceau în favoarea lor (desigur, și aici părerile sînt împărțite): pe trotuar, femeile mergeau, în general, spre interior și bărbații la margine; bărbații le deschideau ușile puținelor mașini de pe vremea aceea și le ajutau pe femei să coboare; le deschideau ușile în general; le cărau sacoșele; le plăteau masa la restaurant sau la cofetărie. (Sau cel puțin așa mi s-a întîmplat mie.)
Desigur, generalizările sînt mereu cu dus-întors. Precum și avantajele și dezavantajele unor asemenea raporturi între sexe (care nu se reduceau la atît). Cert e că, în ziua de azi, toate delimitările astea nu numai că par desuete, dar chiar sînt. Pînă și pentru mine, care am susținut curtoazia pînă-n pînzele albe. Cred că ea există, în continuare, dar nu mai e măsurată prin gesturi formale, care s-au păstrat doar în anumite contexte și protocoale. Ci prin altele, mai de substanță, fără atîtea formalizări.
Pe vremea de atunci nu ar fi fost, probabil, posibilă o continuare a seriei Ocean...: Ocean’ s Eight (2018, Gary Ross), în care autorii jafului sînt doar autoare, și toate superbe (Sandra Bullock, Anne Hathaway, Cate Blanchett) și specialiste fără pată în domeniile lor. Iar singurul care are de pătimit de pe urma furtului e un bărbat...
