În bula de vară
Lunile de vară petrecute în Bu-cu-rești au avut întotdeauna un soi de farmec ingrat: pe de o parte, veșnica aspirație spre alte locuri, spre nou, necunoscut, palpitant și explorare; pe de alta, o lîncezeală între plăcută și îngrozitoare, în voia căreia te lași, vrînd nevrînd, de-a lungul multelor zile de sufocare.
Cumva, în zilele alea, devii prizonierul nu doar al casei cu aer condiționat, ci al unei lumi care se restricționează, se mulează pe lipsa de posibilități a momentului. Exteriorul devine tot mai mic și mai îndepărtat, în timp ce interiorul se transformă într-o bulă, pe de o parte, tot mai gonflată, și, pe de alta, tot mai strînsă în jurul tău și al apropiaților tăi, în jurul vieții tale bine măsurate prin gesturi fixe și gînduri apăsătoare. Cînd orașul se golește și devine de un cenușiu, paradoxal, fierbinte, cînd pomii se usucă și ciripitul păsărilor îl percepi drept mecanic, tumultul se mută în interior. Mai ales dacă intri în categoria persoanelor care au mult de lucru acasă.
Interiorul mic-tumultuos are mai multe planuri. Unul dintre ele e, desigur, cel concret, al gesturilor de zi cu zi. În bulă, rutina pare esențială. Te agăți de ea, alegi să te zbengui printre gesturile concrete precum un pește prins într-un lighean despre care crezi că e marea. Cafeaua de dimineață devine atît de importantă, și nu oricum – fiecare gest din ritualul ei contează: numărul de lingurițe, cu ce măsori apa, cum fierbi laptele, ce muzică pui cînd o faci, dacă ai udat sau nu florile de pe pervazul geamului în fața căruia faci cafeaua…
Exagerez, desigur, voit. Dar nevoia de rutină complicată și împinsă, cu eforturi, dincolo de cotidian contează. Apoi, cu cafeaua gata făcută, înainte de a plonja în lumea reală, vrei să mai amortizezi căderea cu trecerea printr-una imaginară intermediară. (Asta, desigur, dacă îți permiți, dacă ai timpul necesar.) Lumea intermediară cea mai ușor de obținut e cea a ecranului. Și aici nu mă refer la televizor, pentru că ecranul lui, de cele mai multe ori, ne dă mai curînd frisoane decît evaziuni. Ci la cel al computerului, pe care poți vedea filme și seriale cu nemiluita.
Le poți vedea și intra, facil, în lumi de împrumut. Poți să-ți alegi lumile, măcar superficial, din prezentarea serialului, dacă nu știi mai multe despre ele. Așa am văzut, cînd am început seria celor de pe Netflix, cred că, mai întîi, Orange Is the New Black, la recomandarea cuiva. Care ne-a fascinat, săptămîni de-a rîndul, intrînd în categoria serialelor inteligente. Dezastrele ce păreau că o înconjoară pe Piper Chapman (Taylor Schilling), înduioșătoare și imaginative, în același timp, ne-au ținut (pe noi, membrii familiei, închiși în bula despre care vorbeam) atenți și interesați mult timp. Problema e că, atunci cînd te uiți prea mult la un serial, fără să vrei, oricît de adult și responsabil ai fi, intri totuși prea adînc în lumea lui. Sigur, știi că e o convenție, dar atîta timp cît te adîncești acolo cel puțin o oră pe zi, nu se poate să nu te influențeze, măcar superficial. Să nu-ți influențeze într-un fel sau altul măcar stările de spirit.
Știu, poate părea naiv, serialul e serial și viața – viață. Și totuși, cînd într-un serial pe care-l privești zilnic se întîmplă numai lucruri care contrazic un soi de morală de bază, de bun-simț, oricît de inteligent ar fi serialul, eu, una, nu mă mai pot uita la el. Oricît de limitată aș fi catalogată că sînt. Mi s-a întîmplat chestia asta cu mai multe seriale considerate „bune“: Weeds, Californication, Breaking Bad… de la un punct încolo, pur și simplu nu le mai puteam duce.
Ceva din simțul meu moral, mult prea simplu, pe linia kitsch-idilică, de copil Disney, pur și simplu mă împiedica. Deși fiul meu, aparținînd altei generații (și altor desene animate ale copilăriei, mult mai cinice – vezi The Simpsons, Family Guy, South Park), îmi tot spunea că sînt doar filme, și nu realitate, să nu le iau prea în serios.
Și totuși, am preferat, de la un punct, să le înlocuiesc cu seriale mai prostuțe, dar care îmi dădeau un sentiment mai tonic asupra vieții. Da, mai lipsit de rafinament, dar mai suportabil. Care făcea ca bula mea să nu fie rece și înghețată, ci luminoasă și confortabilă (chiar dacă ieftin-confortabilă, de multe ori). Așa am ajuns să mă uit la Drop Dead Diva, ori la Grimm (deși serialul bătea cîmpii cu grație, de la un punct încolo), cu orele. Din motive mai curînd afective și morale de la baza piramidei (dacă o exista vreuna): voiam, fix ca în basme, să văd cum Binele învinge Răul, chiar în variantele lui mai kitsch. Recunosc că am fost de-a dreptul îndrăgostită de personajul Monroe (Silas Weir Mitchell), Lupul cel bun, reciclat, din Grimm: care era vegetarian, cît se poate de intelectual și ajuta la prinderea „răilor“.
Există, desigur, și seriale cu adevărat „bune“, care nu o iau pe arătură, nici din perspectivă morală. De pildă, Rita, un serial danez interesant, despre o profesoară… altfel. Dar despre asta, data viitoare.
