Un dialog ratat
Ministerul Educației a propus opiniei publice o dezbatere despre Strategia Națională de Educație Parentală. Proiectul are în vedere o serie de acțiuni menite să implice părinții în rezolvarea unor probleme importante la nivel național, precum abandonul școlar, sărăcia, igiena și sănătatea precare, intoleranța față de diversitatea opțiunilor de viață (familii atipice, diferențe religioase sau de orientare sexuală etc.). Cum își dorește ministerul să facă asta? Prin programe de formare a educatorilor, profesorilor sau asistenților sociali în domeniul educației parentale, care, la rîndul lor, să livreze părinților competențele necesare, și prin includerea acestei materii („educație parentală“) în programul opțional de cursuri pentru liceeni. De îndată ce a apărut proiectul pe site-ul ministerului s-au făcut auzite „freamătul și zbuciumul“ ONG-urilor care sprijină familia tradițională. Pe principiul „Ce-ai cu noi, mă, pentru ce să dăm cu var?!“, au reacționat vehement, cu vorbe mari de tipul „intruziune în viața privată“, „spălare de/pe creiere“, „ne luați dreptul de a decide singuri cum vrem să ne creștem copiii“, „Constituția e cu noi!“ etc. (De fapt, principala „materie“ din educația parentală care i-a scos din minți pe tradiționaliști a fost educația pentru acceptarea diversității în orientarea sexuală sau relativizarea familiei de tip „clasic“.) Protestele au avut ca efect imediat scoaterea proiectului de pe pagina ministerului, deși era doar un proiect, nu o lege, deși invitația era la dialog, nu la afecte clocotinde, deși avem și mulți copii săraci, fără educație și lipsiți de igienă elementară, și mulți părinți care au nevoie de ajutor. Despre inițiativa ministerului și despre lipsa de dialog care i-a urmat ar fi cîte ceva de spus.
● E nevoie de educație parentală, în special în mediile defavorizate economic, unde informația nu ajunge, unde familiile încă mai cred că bătaia sau munca fizică grea în gospodărie de la vîrste fragede sînt metode de educație bune și suficiente, unde vaccinarea pare un ritual voodoo, unde abuzurile fizice sau emoționale fac parte din ritualul „afectiv“ al traiului de zi cu zi.
● Din ecourile avute de proiect în spațiul public s-ar putea înțelege că subiectul principal al educației parentale este despre acceptarea diversității: taberele pro și contra s-au încăierat exclusiv pe acest subiect, lăsînd în urmă probleme cu mult mai importante ale pedagogiei.
● În privința inițiativei ministerului: din text se înțelege că premisele de la care a pornit acest program sînt, printre altele, reticența părinților în fața educației parentale și atașamentul acestora față de valorile tradiționale, conservatoare etc. Iată un citat: „Părinţii reclamă fie o incapacitate de gestionare a relaţiilor cu propriii copii, fie rămîn ataşaţi valorilor care s-au transmis tradiţional şi pe care le consideră ca fundamentînd modele valide de relaţionare intrafamilială. Această din urmă atitudine, care în domeniul educaţiei parentale reprezintă şi o formă de manifestare a reticenţei părinţilor în ceea ce priveşte participarea la cursuri de educaţie parentală, este prezentă uneori şi în discursul profesioniştilor, care idealizează familia tradiţională, pe care o consideră drept o formă perfectă de organizare.“ Acestea sînt, din punctul meu de vedere, o informație eronată și o greșeală tactică: cursurile online sau training-urile clasice în domeniu sînt nenumărate, iar participarea părinților este impresionantă. Mai apoi, este lipsit de tact și neadevărat să consideri că părinții, majoritatea lor, sînt nepregătiți să educe un copil și că ministerul deține secretul pedagogiei.
● La prima vedere pare că ministerul s-a gîndit să includă întreaga populație adultă care are în grijă copii într-un program de educare parentală. Sigur, nu e cu forța, spune ministerul: programul trebuie „să acorde celor ce studiază condiţii mai liberale (!) de autoeducaţie şi autoevaluare, de alegere a conţinuturilor şi metodelor, a locului şi timpului de învăţare“. În textul propunerii legislative nu există deloc cuvintele „opțional“ sau „obligatoriu în cazul unei anchete sociale care dovedește că…“ Știu, există problemele de care aminteam mai sus: sărăcia, ignoranța, mediul agresiv etc. Dar trebuie pornit de la premisa că majoritatea părinților sînt de bună-credință și bine informați. Sprijinul oferit, deci, de minister ar trebui să fie mai degrabă opțional, sub formă de consiliere sau, cînd e cazul, obligatoriu, ca parte din programul de protecție socială a familiei, a copilului.
● Nu se înțelege de ce Ministerul Educației a retras proiectul de pe site: l-au retras fiindcă era prost? Fiindcă „nu e momentul“? Au existat voci care l-au susținut, voci care l-au combătut, așa cum era firesc. Au „cîștigat“ cei care s au opus? Gata, închidem dialogul? E adevărat, subiectul educației parentale este unul sensibil și trebuie abordat cu multă delicatețe. Dar nici nu trebuie lăsat baltă doar pentru că cei care i se opun vehement sînt cei care ar putea aduce – nu i așa, domnule Valentin Popa? – voturi mai multe pentru un loc în Parlament.
Dialogul public pe o problemă extrem de importantă, în orice societate civilizată, a fost, deci, întrerupt. Păcat: ar fi fost un bun prilej să ne adunăm față în față, umăr la umăr și să reflectăm la felul în care vrem să ne creștem copiii, luînd în calcul timpurile care vor veni, indiferent de țîfnele și iritările noastre, de fricile sau dorințele care ne animă azi.
Maria Iordănescu este psiholog.
Foto: flickr
