O zi la Constanța

„Ăăă, un gin tonic, vă rog.“ Sînt pe o terasă în Constanța de unde văd statuia lui Ovidiu încremenit cu bărbia în palmă. Stă într-o poziție relaxată, are un picior împins înainte, cu șoldul puțin ridicat. Se uită undeva în jos, de la înălțimea soclului, spre un grup de turiști spanioli morți de oboseală și de căldură. Oamenii sînt mai bătrîiori, e grupul tipic pe care-l vezi prin Europa mergînd bezmetic după ghizii grăbiți care țin în mîini bețe lungi pe care flutură tribal diverse semne de recunoaștere: o eșarfă violet, pene galbene, un steguleț și ce i-o mai lăsa imaginația să folosească.

Ovidiu se gîndește de pe soclu la pentametri și hexametri dactili, la nefericirea lui, la exilul care l-a adus aici, în fața acestei cîrciumi, iar eu cer un gin tonic. „Ce gin?“, mă întreabă băiatul care servește, aflat sigur la prima slujbă din viața lui. Are o față proaspătă, e la fel de proaspăt tuns, ras dureros de strict la ceafă și la tîmple, cu un smoc mare de păr în creștet. „Nu știu“, zic, în timp ce mă apuc să răscolesc repede meniul ca să nu-l țin prea mult în picioare. „Beefeater“, zic, prima opțiune apărută în rînd. Omul pleacă să aducă tonicul, mă întorc să-l privesc pe Ovidiu, deasupra, pe cer, pescărușii constănțeni sînt mult mai guralivi decît ăia ai noștri, de București.

Omul meu se întoarce cu un pahar pe fundul căruia plutesc 20 de mililitri de gin cald. Îl privesc, îmi dau seama că din formula „gin tonic“ a rămas doar cu începutul, ochii lui se uită cumva prin mine, el nu e acolo, e cu totul și cu totul altundeva, ca mulți mileniali pe care i-am cunoscut. „Mulțumesc“, zic, „dar vă rog să-mi mai aduceți o apă tonică și puțină gheață. O să-mi construiesc singură ginul, ca la Ikea.“ Ultima parte am zis-o în gînd, ca să nu-l derutez și mai tare.

Constanța toată e bezmetică. Centrul ei vechi e făcut praf. Se curmă cumva în sine, se năruiește an de an mai tare. Doar cîteva clădiri de pe pietonala aia cu multe terase au fost refăcute – unele chiar cu bun-simț –, în -rest, toate clădirile-monument pe lîngă care am trecut sînt în dezolantă paragină. Casa cu lei, bijuterie renascentistă pe care toată lumea o căinează și pentru care nimeni nu face nimic. Un pic mai încolo, Hotel D’Angleterre zace în mizerie, pe zid e bătută o plăcuță care arată cu mîndrie că acolo a stat și Eminescu vreo zece zile. Tîmplării de geamuri dintr-un senzațional lemn curbat în ogive, ovaluri și cercuri sînt plesnite de soare, rupte, triste. În Constanța asta a mea e plin de gunoi și de pisici fantomatice, malnutrite, cu blana opacă.

Constanța e orașul vacanțelor mele uriașe, de trei luni, la bunică-mea. O iubesc și o simt probabil altfel decît cei care o văd preț de cîteva zile. Înseamnă uguit de guguștiuci în zile leneșe de vară. Înseamnă cartiere de case din curțile cărora se aude zăngănit de tacîmuri pe la prînz. Platani, castani și asfalt copt de căldură. Marea care-ți apare surprinzător după un colț, un soi de cer coborît, capătul rotund al pămîntului de pe care poți să cazi dacă nu ești atent.

Înseamnă plaja Modern, unde ne duceau ai noștri. Sînt copil, sînt deja tuciurie, coatele și genunchii mei au ajuns de un brun închis, negru aproape, cobor cu colacul petrecut pe mijloc zecile de trepte spre plajă. Un colac improbabil, cu cap de zebră, de care sînt atît de mîndră. Jos, pe plajă, mama va întinde cearșaful colorat, iar tata ne va cumpăra piersici mari și zemoase în pungi de hîrtie cafenie. El va bea o bere la halbă. Va veni și bătrînul ăla mai tuciuriu ca mine, îmbrăcat într-un halat alb, cu papuci de plastic verzi în picioare: „Acadeleleee de la moș Pandele!“, va striga. Vinde niște cocoșei roz, din zahăr ars; deasupra sînt fărîmicioși, dedesubt zahărul colorat e tare, lipicios, o minune. Copii uzi, lucioși ca focile, se vor zbengui în mare. Mamăi solide, transatlantice, în costume de baie uriașe, îi vor supraveghea de pe margine. Pescărușii se vor tîngui tare, orașul se va fărîma ușurel într-o lumină aurie.

Înapoi la București, la ieșirea din gară, un tip cu un pet de bere alături cerșește: „Boss, nu faci o minune?“ Am scos doi lei din buzunar și am făcut-o. 

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.