Mic cetățean, sub vremi
În ultimul timp, ai, n-ai chef, se-n-tîmplă tot soiul de chestii în sfera publică în care nu ai cum să nu te implici. Se trezește în tine, oricît de adormită ar fi fost pînă atunci, încă o identitate: cea de (mic) cetățean.
Sună pașoptist de-a dreptul. Dar nu e ceva ce ți-ai propus. Simți cum se ițește și identitatea asta în tine, ca o buruiană în sens pozitiv, scuzați-mi oximoronul. Întîi te gîdilă timid, apoi, deodată, își face loc cu furie, țîșnește: cu ocazia unor evenimente poate predictibile, dar cu siguranță nedorite. Demonul ăsta, dacă pot să-i spun așa, se zbate în tine și nu se lasă pînă nu iese la suprafață cu patimă și se stropșește la cei din jur. Brusc, devii precum Mița a lui Caragiale, „republicană“ și „ploieșteancă“, te cerți cu prietenii pentru lucruri care altădată ar fi părut de nimic și acum, deodată, se dovedesc de maximă importanță. Și, deși n-ai fi crezut, manifestezi, te duci la demonstrații.
Pentru că ți se pare că așa trebuie. Culmea, te simți și bine. Singur, uneori, cuminte, în mulțime și cu tine însuți. Te duci la miting și stai într-un colț. Pentru prima dată în mulți ani, nu ții să vorbești cu nimeni, te duci pentru că știi că trebuie să te duci și nu vrei să faci altceva decît să fii unul dintre cei mulți care stau acolo. De obicei, măcar un pic, vrei să fii în centrul atenției. Acum e aproape pentru prima oară cînd nu ții atît de mult să faci chestia asta. Și, deşi nu ești cel mai frumos și mai deștept din…, poți fi mulțumit. Mai sînt oameni în jurul tău care stau exact ca tine, fără să se bage în seamă sau să-i bage pe alții în seamă. Își văd de treabă. Treaba lor e să stea acolo, la demonstrații, liniștiți.
Desigur, sînt alții care nu au stare pentru jocul prelungit de-a statuile. Unii stau în grupuri, pe un gard, comentează ce văd, ce a fost și ce va urma și-și mai fac cîte un selfie. Alții patrulează, pe jos, pe biciclete sau trotinete de colo pînă colo. Cînd se opresc, îți povestesc teoriile lor apocaliptice. Cu convingere, vrînd să le crezi. E ca un soi de exorcizare a răului de la îndemînă prin răul mai formidabil, dar îndepărtat.
Trec și momentele astea, te întorci între ai tăi. Nu poți să trăiești doar identitatea de Mița Baston ori de Ana Ipătescu. Te întorci și la celelalte identități, care altădată îți ocupau tot timpul: cea de membru responsabil al unei familii, de pildă. În familia restrînsă, în ce mă privește, identitatea asta nu se bate cap în cap cu cea de cetățean: avem, în general, aceleași opinii politice. Dar familia asta se continuă cu o serie de alte persoane cu care ai de-a face în diverse întreprinderi casnice, administrative și nu numai. Cel puțin două doamne din acest context, cu care, altfel, te înțelegi perfect, au cu totul alte păreri politice. În viața liniștită, de toate zilele, am învățat să ne ignorăm părerile reciproc, cu un soi de delicatețe subînțeleasă. În momente de criză și de reală restriște, armistițiul e mai greu de dus. Te abții, dar simți că tensiunile pot răbufni oricînd. Ai momente în care vrei să-ți azvîrli adevărul tău (cel pe care-l crezi mai presus de orice și consideri că ai și argumente întemeiate pentru asta) asupra lor, cu cruzime. Și totuși, ceva te face să dai înapoi (probabil pînă la momentul războiului civil, despre care unii prieteni tot spun că va veni într-o zi, dar eu sper că nu) – teama că cei în cauză nu vor înțelege, și că, după dialogul aspru, vei șterge orice posibilitate de colaborare.
Mai sînt alți membri ai familiei extinse care se situează, de bunăvoie și nesiliți de nimeni, într-o zonă neutră: în politică, toți sînt o apă și-un pămînt, nu fac decît să încurce și, ca atare, nu vor să știe de nici unii. Altele sînt chestiunile care contează, nu astea, prea terestre, ne-am pierde timpul. Frumoasă teorie în absolut, dar imposibil de trăit cu ea, cel puțin după mine, una, pe lumea asta. Nu putem face abstracție de ceva ce ne privește direct, de ceva ce se întîmplă, pînă la urmă, pentru noi. Politica nu mai e, ca pe vrema lui Ceaușescu, doar un joc absurd în care nu ne putem implica, care se face și se desface suprarealist undeva sus. Nu. E făcută pentru noi, stabilește niște reguli după care tot noi sîntem nevoiți să ne luăm, după care sîntem nevoiți să trăim.
Așa că, dacă nu sîntem pe fază și ne simțim Zen sub norul nostru pufos, vom trăi prost. Dacă i vom considera pe aleșii noștri (ai unora dintre noi, cel puțin) ca responsabili cu ce se întîmplă acolo, pe nor, în timp ce noi primim cu zîmbetul pe buze orice fel de ploaie ni se va arunca, greșim, evident. Aleșii noștri (chiar dacă, momentan, nu sînt chiar ai noștri) nu sînt decît cei desemnați de noi să facă lucrurile în așa fel încît să fie funcționale și chiar confortabile pentru noi. Între noi și ei nu ar trebui să fie vreo barieră, ce e aia „ei“ și „noi“?
Evident, nu se întîmplă așa în realitate. Noi ne putem strădui să luptăm să fie așa. Între timp, în „luptă“ se mai pierd, din nefericire, unii dintre puținii „ei“ care erau cu „noi“. Precum Laura Codruța Kövesi. În calitatea mea de foarte mic cetățean, pot spune că deja îi simt lipsa.
Foto: adevarul.ro
