„Fiți şi voi înşivă sfinţi în toată petrecerea vieţii“

Îndemnul apostolului Petru din Prima sa Epistolă sobornicească, citat în titlu, cade victimă acelui tip de comentarii istoricizante aplicat limbajului neotestamentar prin care ni se explică că termenul „sfînt“ era folosit ca denumire generică pentru membrii primelor comunități creștine. Între distorsiunile istoricizante se înscrie și apariția, apoi predominanța genului literar hagiografic și canonizarea sfințeniei. Această discuție este necesară în contextul dezbaterilor actuale despre identificarea și proclamarea unor sfinți contemporani și mai ales avînd în vedere că această dezbatere a depășit mediile discrete ale specialiștilor în hagiografie și istorie bisericească și ale comisiilor de canonizare, angajînd un public din ce în ce mai larg de cititori și comentatori, în mod special legat de ceea ce a căpătat deja denumirea de „fenomenul Arsenie Boca“.

Istoria genului literar hagiografic cunoaște patru mari etape de dezvoltare. Prima este cea cuprinsă implicit în Noul Testament, a doua este cea a actelor martirice, de fapt relatări ale interogatoriilor la care au fost supuși martirii primelor secole și descrieri ale morții lor, a treia etapă este cea a biografiilor marilor figuri ecleziastice și monastice ale antichității tîrzii, a patra etapă constă în colectarea textelor hagiografice, standardizarea și difuzarea lor pentru nevoile cultului. Această a patra etapă, care apare în secolul al X-lea cu Viețile Sfinților compuse de Simion Metafrastul, a produs apariția locurilor comune în literatura hagiografică și schematizarea. Al doilea mileniu al istoriei creștine a exprimat cu precădere modelul social al monahismului. Întrucît modelul ultimului mileniu a produs o imagine standard a sfințeniei, este oportun să ne remintim modelul evanghelic al sfințeniei.

Pe lîngă Mîntuitorul Iisus, două figuri apar în prim plan în narațiunea evanghelică. Pe de o parte este profetul ascet Ioan Botezătorul, a cărui misiune este de a încinge dezbaterea și de a crea un context de așteptări intense, pe de altă parte pescarul din Capernaum, Simon bar Iona. Mă voi opri la acesta din urmă. Cunoscut lumii creștine drept cel mai mare dintre apostoli (verhovnic sau întîistătător sau princeps în limbajul papei Grigore cel Mare), căruia Iisus i-a dat numele de Kefa sau Petru (însemnînd în aramaică, respectiv greacă, piatră), el apare în Evanghelii drept principal martor și interlocutor al lui Iisus, fiind prezent în situații la care nu au avut acces ceilalți apostoli, cum ar fi învierea fiicei lui Iair, urcușul pe Muntele Tabor, unde a avut loc schimbarea la față, rugăciunea din Ghetsimani, ultima pescuire minunată. Petru exprimă totodată dorința, nădejdea și credința tuturor apostolilor că Iisus din Nazaret este cu adevărat „Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu!“ (Matei 16, 16). Această mărturisire clară, fără echivoc, și temerară politic și psihologic, îl îndreptățește pe Petru la rolul central în nașterea creștinismului, pe care i l-a acordat posteritatea. Mai trebuie să menționăm că amintirile despre Iisus relatate de Petru formează corpul central al Evangheliilor sinoptice (Matei, Marcu, Luca).

Cu toate acestea, profilul lui Petru în Evanghelii este contrariant prin realism și sinceritate. Petru refuză inițial chemarea lui Iisus, fiindcă se consideră nedemn, nepregătit să asume noua dimensiune a existenței care i se dezvăluie din primul miracol, al primei pescuiri minunate. Astfel, căzînd la picioarele lui Iisus care se suise în corabia sa, Îi zice: „Ieși de la mine, Doamne, că sînt om păcătos“. De asemenea, Petru, intuind gravitatea deznodămîntului spre care se îndreaptă scandalul stîrnit de dezvăluirea identității lui Iisus, îi cere acestuia, chiar după ce-I mărturisește Dumnezeirea, să-l evite. „Fie-Ţi milă de Tine să nu Ţi se întîmple Ţie aceasta“, îi spune Petru, iar Iisus îl denunță ca fiind posedat de Satana în vorba aceea. Astfel, Petru trece în cîteva versete de la o revelație dată de Tatăl ceresc la prăbușirea în logica lumească a autocompasiunii și a „aranjamentelor“ confortabile. Petru intuiește și experimentează puterea lumii de dincolo de vălul încețoșat al minții pămîntești, prin miracole, dar și prin experiențe extrasenzoriale, cum e acea stare de bine pe care o simte pe Muntele Taborului, și chiar crește în dorința de a pune la încercare accesul în această realitate metafizică. Este momentul în care ucenicii aflați pe corabie în largul mării îl văd pe Iisus mergînd pe apă, „ca o nălucă“, și deși El îi liniștește cu vocea, Petru îi cere să-l cheme să vină la El pe apă. Experimentul reușește pînă în momentul cînd „vîntul“ îndoielii din cugetul pămîntesc începe să sufle și picioarele și trupul se scufundă în apă. „Doamne, scapă-mă“, strigă Petru, nu atît de valurile mării, cît de apa tulbure a gîndirii lumești. Credința cunoaște grade de creștere, de intensificare: „De ce te-ai îndoit, puțin credinciosule?“ Urcușul duhovnicesc are nevoie de punerea în criză, de încercare, de ridicare. Puterea pe care o primește, o gustă Petru încă înainte de Învierea lui Iisus este harul Duhului Sfînt. Lui Petru îi este dat să experimenteze dialogul dintre omul păcătos – închis în materialitatea sa – care se teme să și încerce contactul cu puterea spirituală și harul Duhului Sfînt care vine să atragă voința umană spre acest urcuș. De îndată ce harul se îndepărtează pentru ca sufletul să alerge mai tare, omul se scufundă în îndoiala față de propria experiență. Oare chiar L am cunoscut pe Iisus? Acesta e gîndul care precedă tăgăduirea în curtea marelui arhiereu. Nu e cumva un vis din care Simon bar Iona se trezește disperat în curtea arhiereului? Trecerea timpului la care sîntem condamnați prin materialitate face ca orice experiență trecută să moară în mintea noastră tocmai fiindcă este trecută.

Dragostea copilărească a lui Petru pentru Iisus îl reașază pe traiectoria ascendentă. „Doamne, Tu ştii toate. Tu ştii că Te iubesc“ (Ioan 21, 17). Parcursul lui Petru nu este marșul triumfal al unui premiant, ci este experiența cotidiană a pedagogiei harice. Petru, martor al lui Iisus Hristos, își expune în amintirile sale toate lecțiile neînvățate sau ratate din întîlnirea cu harul. Hagiografia evanghelică începe cu expunerea umanului. Nici o urmă de construcție socială. Petru nu aspiră la un statut, ci se supune unei chemări care l-a scos din confortabilul său univers pescăresc.

Ne putem reîntoarce oare la această „onestitate“ hagiografică? „Calea Împărăției“ este nu numai strîmtă, cît mai ales vizibilă dintr-un singur punct de vedere, cel al ochilor care privesc drumul, al pașilor care-l calcă, al împiedicărilor pe care numai călătorul le știe. Hagiografiile cele mai puternice sînt autobiografice. De fapt, marile texte hagiografice, la rîndul lor, nu au făcut decît să reflecte ființa hagiografului în povestea sfîntului. Autorul se povestește pe sine prin chipul căruia îi dă viață prin scris. Sfințenia lui Petru stă în ochii celor care de două mii de ani l-au privit ca pe cel dintîi dintre apostoli, este petrecerea întru sfințenie la care el însuși ne-a chemat. 

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est European al Academiei Române.