Mai muncesc după 40 de ani?

O discuție din spațiul virtual, pornită pe LinkedIn, m-a determinat să scriu acest articol. Așadar, un domn pe nume Radu Georgescu scria că „economia României nu este foarte prietenoasă cu majoritatea oamenilor care au peste 15 ani de experiență profesională“ și că „nu a văzut în ultimul an vreun anunț de angajare care să solicite persoane cu experiență mai mare de 15 ani“. În final, omul concluziona că „după 35 de ani este mai sigur să încerci să creezi locuri de muncă, decît să cauți locuri de muncă“. Aproape o sută de oameni au comentat în legătură cu postarea sus amintită, care descrie un moment delicat al vieții generației mele, care a luat în piept tranziția României de la comunism la capitalism, într-o democrație șubredă, susținută numai de ideologia Uniunii Europene.

Nu am încă 40 de ani, dar am reținut experiența împărtășită de un prieten care ajunsese la această vîrstă chiar în ziua în care povestea asta: „Pînă la 35 de ani, vrei să faci toate lucrurile să meargă, urci muntele în continuare indiferent de greutățile de pe traseu, dovedești lumii cine ești, arăți tuturor că poți, că ești în stare. Asta este ambiția tinereții. După 35 de ani, lucrurile încep ușor, ușor, să se schimbe, polii intereselor proprii se înclină către alte valori care prind contur din ce în ce mai mult. Calitatea începe să conteze în detrimentul cantității, cercurile de prieteni se restrîng din ce în ce, îi vrei aproape pe ăia pe care-i numeri pe degetele de la o mînă și cel mai probabil, sînt și cei cu care te-ai jucat de-a v-ați ascunselea, ai aprins prima țigară și ai băut prima caisată iarna, într-o oarecare scară de bloc. După 40 de ani, partea spirituală te preocupă pentru că începi să vezi lumea în adevăratele ei culori, începi să simți ceea ce contează de fapt. Este momentul în care regreți că nu ai făcut un copil acum cîțiva ani, cînd erai atît de preocupat de profesie, de bani, de propriul nume.“ Am reținut povestirea retrospectivă a devenirii prietenului meu, pentru că ceva mi a spus atunci că omul are dreptate. Bănuiala mea a fost alimentată și de recomandarea lui Otto von Bismark, de care țin cont atunci cînd cred că trebuie: „Proștii învață din experiențele lor. Deștepții învață din poveștile altora“.

Omul care scria pe LinkedIn avea dreptate. Piața muncii din România nu are în prezent, locuri disponibile pentru oamenii de peste 40 de ani care sînt siliți de împrejurări să își găsească un loc de muncă, însă situația este similară și în străinătate. Cei mai mulți oameni trecuți de vîrsta de 40 de ani care muncesc în prezent în corporații (mă refer la oamenii care muncesc din postura de angajați în corporații, nu la cei care colaborează cu corporațiile în rol de consultant), dețin titluri onorifice ale poziției lor. Cei mai mulți dintre cei pe care i-am văzut eu lucrînd în corporații nu prea mai au energia de a demonstra lumii cine sînt și ce pot să facă, își dau ochii peste cap cînd vine vorba de a primi sarcini noi, rezistă la schimbarea ordinii știute de ei, iar în general, sînt ținuți în muncă de procedurile stufoase ale jobului lor și de amintirea vremurilor cînd ei încă mai munceau ceva. Mulți dintre cei care muncesc în corporații au devenit „instituționalizați“, un concept utilizat pentru a descrie efectele „instituțiilor totale“ așa cum explică sociologul și scriitorul canadian Erving Goffman în lucrarea Aziluri, concept care, în opinia mea, se potrivește corporațiilor: „Cînd individul desfășoară, în mod cooperant, activitățile pe care i le cere organizația și în condițiile cerute – în societatea noastră, cu sprijinul standardelor instituționalizate de bunăstare, cu motivația creată prin stimulente și valori comune și cu aceea determinată de penalizările reglementatate –, el este transformat într-un co-operator: devine membrul „normal“, „programat“ sau integrat. Primește și obține, cu atitudinea cuvenită, ceea ce s-a planificat în mod sistematic, indiferent dacă i se cere mult sau puțin. Pe scurt, descoperă că, în mod oficial, i se cere să fie nici mai mult, dar nici mai puțin decît este pregătit și că este obligat să trăiască într-o lume care, de fapt, i se potrivește.“

Nu cunosc în prezent oameni care muncesc într-o corporație de peste zece ani și care să nu dorească să părăsească respectiva companie. În unele cazuri, sînt siliți să reintre în piața muncii ca urmare a fuzionării companiei la care muncesc cu o altă firmă mai stabilă financiar. Am lucrat aproape șapte ani într-o companie, iar cînd am fost forțat de împrejurări să îmi caut un alt job, am realizat că nu mă pot recomanda prin altceva decît prin funcția pe care am avut-o în fosta companie. Am realizat, totodată, că nu mai știam care sînt cerințele actuale ale pieței pentru funcția și experiența mea. Devenisem prea scump, așadar compromisul propriului viitor profesional trebuia să înceapă cu mine.

Lipsa unei perspective profesionale, a unui plan B conturat la debutul nostru în cîmpul muncii, ne aruncă în cele din urmă în ghearele cîtorva certitudini:

(i) Dacă pînă la 40 de ani nu te-ai îmbogățit muncind (în România) și dacă nici nu ai posibilitatea de a primi o moștenire babană, nu te vei mai îmbogăți;

(ii) Nici un job nu este sigur într-o corporație, însă ajungi să înțelegi că asta este o certitudine și nu un clișeu, decît după ce ești concediat, atunci cînd ți-e lumea mai dragă;

(iii) Ai îmbătrînit așteptînd să te remarce cineva într-o companie în care lucrează mii de oameni...

Unii dintre noi nu am avut îndrumarea (sau prezența de spirit) necesară pentru a pune bazele unei perspective, ale unui drum profesional anticipat din aproape în aproape, considerînd contextul social din care facem parte, evoluția pieței și a economiei locului în care muncim, iar alții au preferat să rămînem comozi și letargici, într-un loc de muncă călduț. Același Erving Goffman descrie efectul adaptării oamenilor la „viața“ organizației din care fac parte (chiar dacă, așa cum arătam, sociologul se referă la alte tipuri de organizații decît corporațiile): „Uneori se poate ca, indiferent în ce direcție îi împinge conducerea pe participanți, aceștia să manifeste mai multă angajare și mai mult atașament față de entitate decît li s a cerut sau, uneori, decît își dorește conducerea. Un enoriaș poate încerca să trăiască prea mult în biserică și pentru ea; o gospodină își poate ține locuința prea curată; un ofițer de rang inferior poate insista să se scufunde odată cu nava. Nu cred că aceasta constituie o problemă socială de proporții, excepție făcînd poate acei „instituționalizați“ [...] care refuză să plece, deși li se permite; însă din perspectivă analitică trebuie să vedem că, așa cum vor exista întotdeauna persoane considerate a nu îmbrățișa suficient entitatea socială de care aparțin, tot astfel, vom găsi întotdeauna măcar cîțiva care pot stînjeni organizația îmbrățișînd-o cu prea multă dăruire.“

Închei această relatare cu observația unui domn pe nume Codrin Bărcaru, care se exprimă în cadrul aceleiași discuții din spațiul virtual: „Rămînem nimic altceva decît suma oamenilor cu care ne înconjurăm și rezultatul aderării la mediul din care facem parte. Viața reprezintă o creștere permanentă în mediul profesional. Cunosc oameni de peste 60 de ani care scriu cărți, conduc afaceri prospere și au planuri de dezvoltare. Pe acești oameni îi cunoști după cum vorbesc. Ei vorbesc, întotdeauna, despre viitor.“