Nici mire fără translator, nici mireasă fără interpret, nici nuntă fără tutelă

Publicat în Dilema Veche nr. 750 din 5-11 iulie 2018
Nici mire fără translator, nici mireasă fără interpret, nici nuntă fără tutelă jpeg

La ofiţerul stării civile, aşa sună popular în memoria mea numele biroului de căsătorii de la primărie, la acest ofiţer, zic, lucrează preponderent doamne. Nu putem spune că sînt ofiţerese, dar e sigur că dumnealor sînt oficiale, funcţionează ca însăşi oficialitatea. Asta le dă o anumită ţinută şi un limbaj pe măsură la telefon, cam de genul:

– Şi de ce vreţi dumneavoastră să vă căsătoriţi?

– Cum de ce vrem, doamnă? Pentru că ne cunoaştem, ne iubim şi vrem să facem ceva împreună în viaţă…

– Eu v-am întrebat româneşte, domnule: de ce să vă căsătoriţi dacă nu vedeţi nici unul, nici altul?

Tînărul sunase în numele său şi al partenerei ca să se programeze la ceremonie şi adusese vorba despre dizabilitatea lor vizuală ca să ştie dacă e nevoie să prezinte certificatul ce atestă această stare. Simţindu-se luat la rost că, dacă e orb, de ce e pus pe-nsurătoare, dă să explice că mai sînt şi multe alte cazuri similare, ar putea să vină cu exemple, cu documente…

– Vă încăpăţînaţi să nu mă înţelegeţi şi vă rog să nu mă-ntrerupeţi! Cum să vă căsătoriţi fără translator? Adică dumneavoastră, dacă nici unul nu vede, cum o să comunicaţi cu noi?

– Bine, dar acum ce fac, nu comunic, nu vorbesc limba română? Cred că pricepeţi ce spun, observ că-mi răspundeţi…

Au urmat cîteva urlete ale funcţionarei şi un telefon închis. Totul se întîmpla la sectorul 3 al capitalei, unde sunase Stelian, masoterapeut la Institutul Naţional de Balneologie. A revenit în alte trei rînduri în speranţa de a nimeri peste un glas mai binevoitor şi a se putea programa, a aflat că salariatelor sectoriale de la căsătorii aşa li s-ar fi spus de la Primăria Generală. A pus mîna însă şi pe informaţia că de la capitală nu li se spusese nimic. Sătul de amploiatele lui de sector, omul a acceptat sugestia logodnicei sale Eugenia de a se adresa primăriei din comuna ei de domiciliu, Afumaţi. Acolo, totul s-a rezolvat cu celeritate, deci normalitate inclusiv la cap, aşa că tinerii au fost programaţi pentru ceremonie înaintea primarului în luna august.

Dar s-a dus vestea că unele oficine de stare civilă nu vor să-i căsătorească pe orbi decît cu martori din partea Asociaţiei Nevăzătorilor, după cum s-a pretins la o primărie sau cu translatori, dragomani, interpreţi şi tălmaci, nimeni nu mai ştia printre slujbaşi cum li se spune. Ba unui cetăţean nevăzător care, în anii ’90, se căsătorise la Piteşti cu o femeie de asemenea fără vedere, în prezenţa martorilor legiuiţi ca pentru tot omul, în anul 2018, cînd s-a recăsătorit la Bacău cu o femeie fără handicap, i s-a impus să aibă un martor din partea asociaţiei locale a nevăzătorilor. Oamenii au acceptat absurditatea ca să nu lungească birocraţia şi tensiunile, îi aşteptau nuntaşii, lăutarii, mă rog. Dar mireasa a întrebat pe bună dreptate de ce nu i se cere şi ei un reprezentant din partea asociaţiei văzătorilor…

Am mediatizat prin emisiunea Ochiul interior de la Radio România Actualităţi aceste numere de bîlci nerod, aducînd şi argumente legislative împotriva lor, în speranţa ca asemenea episoade să nu se mai producă. Nu mi-am pus nădejdea în capacitatea funcţionărimii de a asimila mesajul, ci în dîrzenia oamenilor vizaţi de a-şi susţine şi apăra drepturile şi condiţia lor egală cu toată lumea, mai cu seamă în ipostaza matrimonială.

Oricum, buhul isprăvii s-a întins, aşa că o domnişoară psiholog din Bucureşti, şi ea fără vedere, pentru a nu avea surprize în planurile sale, a luat la telefon stările civile ale sectoarelor care o interesau, 1 şi 4. La 4 a aflat că ar fi trebuit să sune cu un etaj mai sus. Dar, de îndată ce s-a prins, chiar şi etajul de mai jos i-a spus că fără interpret nu o va căsători nimeni, fiindcă interpretul are, vezi Doamne, misiunea de a-i citi documentele matrimoniale pentru ca ea să ştie ce face şi e obligat să semneze în locul ei de vreme ce ea nu-şi vede semnătura.

La sectorul 1, însă, s-a pus placa cea dură. Funcţionara a vorbit despre translator şi interpret, repede, cu aplomb, fără cenzură semantică şi împroşcînd la nevoie saliva mesajului cu sprijinul unor reţete irezistibile: „Despre ce vorbim?“ şi interogaţia descăpăţînată „Care-i problema?“ Ba a mai trîntit, fleoşc, încă una: „Vedem şi noi cum e omul, că nu sîntem oarbe, doamnă! Orb sau nevăzător, cum se zice, nu se mai spune orb, nu?“ Combătută de solicitantă cum că translator şi interpret înseamnă cu totul altceva, le-a cerut celor doi candidaţi deficienţi de vedere la căsătorie tutori. I-a fost demontată şi această pretenţie cu argumentul că tutela e o instituţie juridică specială în cazul lipsei de discernămînt. Şefa de birou a aruncat atunci în joc Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 33 din 2016. Aceasta vizează „modificarea şi completarea unor acte normative privind actele de stare civilă şi actele de identitate ale cetăţenilor români“. După acest indiciu (numai cel cu numărul 33 al ordonanţei, nu şi ce am precizat noi), oficiala de sector a lansat un jet decisiv de limbă română telefonică: „Acolo scrie tot ce vreţi, doamnă, tot ce trebuie să faceţi“.

Iar în acea ordonanţă scrie negru pe alb, pentru văzători şi pentru surzi, cu găuri în hîrtie sau foneme-n pixeli pentru orbi, scrie astfel la art. 30: „La încheierea căsătoriei între cetăţeni străini sau între aceştia şi cetăţeni români, dacă nu cunosc limba română, precum şi în cazul în care unul sau ambii viitori soţi au handicap auditiv sau surdo-cecitate, se va folosi interpret autorizat sau, după caz, interpret autorizat al limbajului mimico gestual sau al limbajului specific persoanelor cu surdo-cecitate, încheindu-se în acest sens un proces-verbal“.

E limpede că piatra de poticnire pentru funcţionărime constă în prevederile acestei Ordonanţe 33, intrate în vigoare la 30 iunie 2016. Pentru ei, plătiţi din banii noştri şi răspunzători de crîmpeie din viaţa cetăţeanului, surzii încorporează semnalmentele tuturor celorlalte handicapuri. Aşadar, şi orbii, şi şchiopii, şi ciungii, nemaivorbind de cei în cărucioare, sînt trimişi să-şi caute interpret. În schimb, bolnavii psihic şi săracii cu duhul nu sînt neapărat vizaţi de vigilenţa oficinelor pentru că handicapurile lor nu se văd întotdeauna. Să nu vă aşteptaţi să-nţeleagă ce înseamnă surdo-cecitate. E firesc, deoarece compoziţia verbală indică neobişnuita absenţă a văzului şi a auzului la aceeaşi persoană. Cu aceşti oameni se comunică tactil, printr-un sistem de semne grafice sau de altă natură presate în palmele şi pe falangele degetelor lor. Dar din toată această hărmălaie rezultă că nimeni nu a realizat un instructaj minimal cu funcţionarii stării civile, pe aceştia dicţionarul nu-i interesează, ba mai mult, cred că nici şefii lor nu pricep despre ce este vorba. Nici nu-şi bat capul, cîtă vreme stau confortabil pe cracă graţie partidului la putere. Există angajaţi ai serviciilor publice care nu mai cunosc limba română la nivelul profesiunii, nu ştiu nici să scrie unii dintre ei. Nevăzător eu însumi, la fel ca numeroşi cititori ai Dilemei vechi, m-am confruntat personal cu acest fenomen inimaginabil. O tînără salariată de la poştă nu ştia să-mi completeze o rubrică cu cîţiva termeni. În jur, căscau gura numai oameni cu o conectare precară la realitatea imediată. Mi-a arătat cu mare atenţie spaţiul rubricii şi am completat eu, cu scrisul meu de mînă deprins în clasa întîi. Măcar am făcut-o fericită: „Dar ce frumos scrieţi! Înseamnă că ştiţi şi să semnaţi, uitaţi aici!“

Cu semnătura orbilor e un balamuc în toată legea. Funcţionarii, mai ales cei de la bănci, vasăzică din servicii private, pretind ca oamenii să-şi vadă semnătura ca şi cum ea ar fi un fel de „spoi-tingiri“ unde trebuie să vezi ce crăpături să acoperi. Da, e mai importantă bidineaua pe gard ca luarea la cunoştinţă şi asumarea răspunderii prin semnătură. Timp în care neşcoliţilor li se ia în seamă pătarea hîrtiei cu arătătorul dat cu tuş pentru că dînşii, analfabeţii, văd unde-şi pun buricul de la deşt.

Unde sîntem, încotro mergem? Am trăit treizeci şi cinci de ani în comunism şi nu am auzit de întunecimi mintale instituţionale precum cele evocate! În capul comunităţii deficienţilor de vedere fiind preţ de un sfert de secol, aveam poziţia ideală ca să aud multe şi multe am mai auzit… Dar nu ca acestea.

Cauzele? Profesorul Mircea Martin vorbeşte de „analfabetizarea forţată şi abandonarea educaţiei în seama televiziunilor“. Cred că acesta este doar efectul. Cauzele, bobîrnacul iniţial, sînt de căutat în liberalizarea şi democratizările iresponsabile de tot felul, deci în ispitele anarhiei, ale neasumării, ale individualismului. Decurg una dintr-alta, se cheamă una pe alta, merg mînă-n mînă cu moftul, hachiţa, fiţele şi bunul plac. Eu, eu, eu şi iar eu, neconectat la nici un fel de comunitate, nici măcar la una minimală, dacă nu e vorba de gaşcă, de bandă, de gang, obşte necesară sporului de anarhie. Organic vorbind, căutîndu-i aşadar la materia cenuşie, oamenii nu sînt mai proşti, dar se simt mai bine fără efort cerebral, iar configuraţia societăţii le oferă asta din plin. Dacă ascensiunea socială, cu cea politică cu tot, ar fi fost filtrată de examene de admitere precum cele de la facultăţile de dinainte de 1990, am fi avut partide alcătuite nu neapărat sută la sută din intelectuali, dar din oameni care se pricep să facă ceva asumabil într-o obşte, fie ea şi sătească. Iar formaţiuni politice clădite în afara criteriilor axiologice cum să controleze profesional administraţia publică?

Numai că cetăţeanul, supus al administraţiei, se confruntă cu această amploaieţime non- sau vag grafică şi de-a dreptul antisemantică. Nu există în lumea noastră nici o concepţie şi nici o practică a asumării firesc reglementată. E încurajată deresponsabilizarea la toate nivelurile. Una din marile excitaţii, sursă de juisări inavuabile, e denunţul. Îl faci şi nu răspunzi pentru el. Îl trînteşti unde trebuie şi pleci. N-are decît să se dezvinovăţească denunţatul, turnatul, zis mai rural „pîrîtul“. Funcţionărimea îl ajută pe denunţător nespărgîndu-şi capul cu conţinutul hîrtiei spre a-i respinge din start inepţia. De ce s-o facă? O rostogoleşte mai la vale sau, cel mult, îi dă un brînci la deal, să rezolve alţii! Au şi slujbaşii – de ce să nu le aibă? – bucuriile dînşilor. Filozoful vagabond Cezar Mititelu, comparabil cu Zacharias Lichter, dar mai riguros decît acela, avea o vorbă: „Infernul e locul unde se poate întîmpla orice, inclusiv ceva plăcut.“ În acel loc pare-se că vieţuim noi astăzi.

Iar dacă pe Stelian şi pe Eugenia îi denunţă careva că şi-au tocmit lăutari la nuntă, s-ar putea ca, aşa cum li s-a cerut să aducă martori de la Asociaţia Nevăzătorilor, să li se impună să-l aşeze-n fruntea tarafului pe Lae Chioru. Numai că, şi pentru a şti de Lae, birocraţia are nevoie de cultură. 

Radu Sergiu Ruba este scriitor. Cea mai recentă carte publicată este volumul de poezie Nu înțeleg ce mi se întîmplă, Editura Charmides, 2017.

Cea mai bună parte din noi jpeg
Colecționarii de momente
Adun într-un colț de memorie momente aparent obișnuite, care mie îmi spun o poveste.
Zizi și neantul jpeg
Vechi obiceiuri (ne)sănătoase
Diferența dintre ea și Emma Bovary era că Tincuța știa, exact, granițele dintre lumea visării și cea a vieții de toate zilele.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Doar o plimbare prin cartier
De vreo două luni încoace, mi-am făcut un obicei – indiferent de vreme, în fiecare dimineață pe la ora 9, ies la o plimbare prin cartier.
E cool să postești jpeg
Sfîntul Grobian al politicienilor
Însă, dacă erodează încrederea cetățenilor, politicienii sînt ei înșiși cei care vor cădea în această groapă.
p 20 Carol cel Mare WC jpg
Creștinismul carolingian, între cultură și politică
Ei au introdus astfel o concepţie despre rolul religios al suveranului, care nu a încetat să fie revendicată mai tîrziu.
foto BTC DV bis jpeg
Credința ca experiență
E un mister al libertății, căci fiecare în conștiință poate spune de ce deschide sau de ce nu.
p 22 WC jpg
Pascalia, piatră de poticnire?
Tema este delicată și necesită explicații extinse pentru a înțelege cîștigurile, pierderile și riscurile unui demers de schimbare a Pascaliei.
p 24 I  Morosan jpg
Cu ochii-n 3,14
Habar n-am dacă așa ceva poate fi socotit un experiment reușit sau nu.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Schimbări și obișnuințe
Dacă nu ieși din casă nu se întîmplă nimic nou.
Zizi și neantul jpeg
Familie și mese
Am crescut, prin anii 1970, cu o definiție mai curînd Disney a familiei.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Copilul care recită poezia
Bine că măcar poeziile de slavă și preamărire au dispărut, însă nu se știe pînă cînd.
p 20 Kemal Kili‡daroglu WC jpeg
Pluralism religios: democratul turc şi monarhul englez
În Europa larg secularizată, monarhul englez a celebrat Polul divin şi universalitatea iradierii lui.
Theodor Pallady jpeg
Populus Dei
„Mediile bisericești înalte" au văzut în simpla adunare a laicatului un soi de reformă protestantă!
P2000594 1 jpg
Mai, RDW și București
RDW reușește, în fiecare an, să aducă în lumina reflectoarelor un număr impresionant de artiști, designeri și arhitecți
E cool să postești jpeg
Ne pierdem copiii?
„Noi, adulții, sîntem cei care dăm exemplu copiilor, iar azi acest exemplu e cel mai rău imaginabil cu putință.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
● Urmăriți derularea scandalului „The Romanian deal” în care e implicat fiul (cam pușlama, după părerea mea) președintelui Biden. Vor ieși la iveală lucruri incredibile! (S. V.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Plecări / Sosiri
Îmi place să-i văd pe oameni regăsindu-se.
Zizi și neantul jpeg
Pe geam
Geamul meu din Giurgiului doar dusese mai departe, pe scurtă durată, mitul Zînei Mării, jucîndu-se cu privirea mea.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Fără
„Un cappuccino fără cofeină, vă rog!”
E cool să postești jpeg
Jocul cu păpuși
Totuși, în ciuda mesajului care s-a dorit a fi o conștientizare a diversității corpurilor umane, copiii i-au spus „Barbie cea grasă”.
Natalia Manoilescu Dinu jpg
Inima și harul
Sfîntul Duh, în schimb, înflăcărează, cu o dragoste nemărginită pentru făpturile Sale, inima în care locuieşte.
p 20 Jaroslav Pelikan WC jpg
Păcat și predestinare
Omul are puterea de a păcătui sau de a nu păcătui; altminteri, el nu ar putea fi condamnat sau mustrat, sau povăţuit, sau chemat la judecată.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Mai mulți amici gurmanzi mi-au lăudat un nou restaurant nepalez din București; se cheamă – cum altfel? – „Casa Tănase”. (M. P.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Cine vă cumpără florile?
Ne găsim motivații desăvîrșite din punct de vedere arhitectural ca să nu recunoaștem că, undeva pe parcurs, n-am tras de cîrmă în direcția bună.

Adevarul.ro

image
Profesor la Stanford: „Sunt 100% sigur că extratereștrii sunt pe Pământ de mult timp”. Când ne-ar putea contacta
Un profesor de la Universitatea Stanford susține că extratereștrii au fost pe planeta Pământ și sunt „încă aici”. El arată că experții lucrează la proiecte de inginerie inversă pe rămășitele unor OZN-uri care s-au prăbușit.
image
Noua modă la nunțile românești. Mirii renunță la o tradiție consacrată, tot mai greu de digerat
Sezonul nunţilor este în toi și viitorii miri trebuie să fie la curent cu tot ce e nou în materie de organizat evenimente. Tinerii vor să se modernizeze, fără să-și supere prea tare familiile care țin la tradiții.
image
Cel mai enervant lucru pe care îl fac pasagerii în avion, conform unui însoțitor de zbor VIDEO
Meseria de însoțitor de bord nu este atât de fascinantă pe cât ar putea crede mulți. De fapt, există câteva lucruri care îi enervează cu adevărat pe aceștia, relatează Daily Mail.

HIstoria.ro

image
Crucificarea lui Hristos i-a apărut în vis lui Salvador Dalí
Dalí a precizat că a avut un vis în care i-a fost dezvăluită importanța înfățișării lui Hristos astfel.
image
„Dubletul seismic“ din mai 1990 - Ultimele cutremure majore care au afectat România în secolul XX
Pe 30 și 31 mai 1990, la doar câteva zile după primele alegeri libere (20 mai 1990), în România s-au produs alte două cutremure puternice. Fenomenul de la sfârșitul lunii mai a anului 1990 este cunoscut sub numele de „dublet seismic”.
image
De ce nu mai merg oamenii azi pe Lună? De ce în 1969 s-a putut și azi nu
În istoria omenirii, doar 24 de oameni au călătorit spre Lună, cu toţii fiind astronauţi în cadrul programului Apollo. Jumătate dintre ei au călcat pe suprafaţa singurului satelit natural al Pământului. Eugene Cernan şi Harrison Schmitt au fost ultimele persoane care au intrat în acest club select. Sunt mai bine de 40 de ani de când un pământean a păşit pe un alt corp ceresc decât Pământul. În ciuda proiectelor fantastice şi a progresului tehnologic înregistrat în ultimele patru decenii, oamenii