Nici mire fără translator, nici mireasă fără interpret, nici nuntă fără tutelă

La ofiţerul stării civile, aşa sună popular în memoria mea numele biroului de căsătorii de la primărie, la acest ofiţer, zic, lucrează preponderent doamne. Nu putem spune că sînt ofiţerese, dar e sigur că dumnealor sînt oficiale, funcţionează ca însăşi oficialitatea. Asta le dă o anumită ţinută şi un limbaj pe măsură la telefon, cam de genul:

– Şi de ce vreţi dumneavoastră să vă căsătoriţi?

– Cum de ce vrem, doamnă? Pentru că ne cunoaştem, ne iubim şi vrem să facem ceva împreună în viaţă…

– Eu v-am întrebat româneşte, domnule: de ce să vă căsătoriţi dacă nu vedeţi nici unul, nici altul?

Tînărul sunase în numele său şi al partenerei ca să se programeze la ceremonie şi adusese vorba despre dizabilitatea lor vizuală ca să ştie dacă e nevoie să prezinte certificatul ce atestă această stare. Simţindu-se luat la rost că, dacă e orb, de ce e pus pe-nsurătoare, dă să explice că mai sînt şi multe alte cazuri similare, ar putea să vină cu exemple, cu documente…

– Vă încăpăţînaţi să nu mă înţelegeţi şi vă rog să nu mă-ntrerupeţi! Cum să vă căsătoriţi fără translator? Adică dumneavoastră, dacă nici unul nu vede, cum o să comunicaţi cu noi?

– Bine, dar acum ce fac, nu comunic, nu vorbesc limba română? Cred că pricepeţi ce spun, observ că-mi răspundeţi…

Au urmat cîteva urlete ale funcţionarei şi un telefon închis. Totul se întîmpla la sectorul 3 al capitalei, unde sunase Stelian, masoterapeut la Institutul Naţional de Balneologie. A revenit în alte trei rînduri în speranţa de a nimeri peste un glas mai binevoitor şi a se putea programa, a aflat că salariatelor sectoriale de la căsătorii aşa li s-ar fi spus de la Primăria Generală. A pus mîna însă şi pe informaţia că de la capitală nu li se spusese nimic. Sătul de amploiatele lui de sector, omul a acceptat sugestia logodnicei sale Eugenia de a se adresa primăriei din comuna ei de domiciliu, Afumaţi. Acolo, totul s-a rezolvat cu celeritate, deci normalitate inclusiv la cap, aşa că tinerii au fost programaţi pentru ceremonie înaintea primarului în luna august.

Dar s-a dus vestea că unele oficine de stare civilă nu vor să-i căsătorească pe orbi decît cu martori din partea Asociaţiei Nevăzătorilor, după cum s-a pretins la o primărie sau cu translatori, dragomani, interpreţi şi tălmaci, nimeni nu mai ştia printre slujbaşi cum li se spune. Ba unui cetăţean nevăzător care, în anii ’90, se căsătorise la Piteşti cu o femeie de asemenea fără vedere, în prezenţa martorilor legiuiţi ca pentru tot omul, în anul 2018, cînd s-a recăsătorit la Bacău cu o femeie fără handicap, i s-a impus să aibă un martor din partea asociaţiei locale a nevăzătorilor. Oamenii au acceptat absurditatea ca să nu lungească birocraţia şi tensiunile, îi aşteptau nuntaşii, lăutarii, mă rog. Dar mireasa a întrebat pe bună dreptate de ce nu i se cere şi ei un reprezentant din partea asociaţiei văzătorilor…

Am mediatizat prin emisiunea Ochiul interior de la Radio România Actualităţi aceste numere de bîlci nerod, aducînd şi argumente legislative împotriva lor, în speranţa ca asemenea episoade să nu se mai producă. Nu mi-am pus nădejdea în capacitatea funcţionărimii de a asimila mesajul, ci în dîrzenia oamenilor vizaţi de a-şi susţine şi apăra drepturile şi condiţia lor egală cu toată lumea, mai cu seamă în ipostaza matrimonială.

Oricum, buhul isprăvii s-a întins, aşa că o domnişoară psiholog din Bucureşti, şi ea fără vedere, pentru a nu avea surprize în planurile sale, a luat la telefon stările civile ale sectoarelor care o interesau, 1 şi 4. La 4 a aflat că ar fi trebuit să sune cu un etaj mai sus. Dar, de îndată ce s-a prins, chiar şi etajul de mai jos i-a spus că fără interpret nu o va căsători nimeni, fiindcă interpretul are, vezi Doamne, misiunea de a-i citi documentele matrimoniale pentru ca ea să ştie ce face şi e obligat să semneze în locul ei de vreme ce ea nu-şi vede semnătura.

La sectorul 1, însă, s-a pus placa cea dură. Funcţionara a vorbit despre translator şi interpret, repede, cu aplomb, fără cenzură semantică şi împroşcînd la nevoie saliva mesajului cu sprijinul unor reţete irezistibile: „Despre ce vorbim?“ şi interogaţia descăpăţînată „Care-i problema?“ Ba a mai trîntit, fleoşc, încă una: „Vedem şi noi cum e omul, că nu sîntem oarbe, doamnă! Orb sau nevăzător, cum se zice, nu se mai spune orb, nu?“ Combătută de solicitantă cum că translator şi interpret înseamnă cu totul altceva, le-a cerut celor doi candidaţi deficienţi de vedere la căsătorie tutori. I-a fost demontată şi această pretenţie cu argumentul că tutela e o instituţie juridică specială în cazul lipsei de discernămînt. Şefa de birou a aruncat atunci în joc Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 33 din 2016. Aceasta vizează „modificarea şi completarea unor acte normative privind actele de stare civilă şi actele de identitate ale cetăţenilor români“. După acest indiciu (numai cel cu numărul 33 al ordonanţei, nu şi ce am precizat noi), oficiala de sector a lansat un jet decisiv de limbă română telefonică: „Acolo scrie tot ce vreţi, doamnă, tot ce trebuie să faceţi“.

Iar în acea ordonanţă scrie negru pe alb, pentru văzători şi pentru surzi, cu găuri în hîrtie sau foneme-n pixeli pentru orbi, scrie astfel la art. 30: „La încheierea căsătoriei între cetăţeni străini sau între aceştia şi cetăţeni români, dacă nu cunosc limba română, precum şi în cazul în care unul sau ambii viitori soţi au handicap auditiv sau surdo-cecitate, se va folosi interpret autorizat sau, după caz, interpret autorizat al limbajului mimico gestual sau al limbajului specific persoanelor cu surdo-cecitate, încheindu-se în acest sens un proces-verbal“.

E limpede că piatra de poticnire pentru funcţionărime constă în prevederile acestei Ordonanţe 33, intrate în vigoare la 30 iunie 2016. Pentru ei, plătiţi din banii noştri şi răspunzători de crîmpeie din viaţa cetăţeanului, surzii încorporează semnalmentele tuturor celorlalte handicapuri. Aşadar, şi orbii, şi şchiopii, şi ciungii, nemaivorbind de cei în cărucioare, sînt trimişi să-şi caute interpret. În schimb, bolnavii psihic şi săracii cu duhul nu sînt neapărat vizaţi de vigilenţa oficinelor pentru că handicapurile lor nu se văd întotdeauna. Să nu vă aşteptaţi să-nţeleagă ce înseamnă surdo-cecitate. E firesc, deoarece compoziţia verbală indică neobişnuita absenţă a văzului şi a auzului la aceeaşi persoană. Cu aceşti oameni se comunică tactil, printr-un sistem de semne grafice sau de altă natură presate în palmele şi pe falangele degetelor lor. Dar din toată această hărmălaie rezultă că nimeni nu a realizat un instructaj minimal cu funcţionarii stării civile, pe aceştia dicţionarul nu-i interesează, ba mai mult, cred că nici şefii lor nu pricep despre ce este vorba. Nici nu-şi bat capul, cîtă vreme stau confortabil pe cracă graţie partidului la putere. Există angajaţi ai serviciilor publice care nu mai cunosc limba română la nivelul profesiunii, nu ştiu nici să scrie unii dintre ei. Nevăzător eu însumi, la fel ca numeroşi cititori ai Dilemei vechi, m-am confruntat personal cu acest fenomen inimaginabil. O tînără salariată de la poştă nu ştia să-mi completeze o rubrică cu cîţiva termeni. În jur, căscau gura numai oameni cu o conectare precară la realitatea imediată. Mi-a arătat cu mare atenţie spaţiul rubricii şi am completat eu, cu scrisul meu de mînă deprins în clasa întîi. Măcar am făcut-o fericită: „Dar ce frumos scrieţi! Înseamnă că ştiţi şi să semnaţi, uitaţi aici!“

Cu semnătura orbilor e un balamuc în toată legea. Funcţionarii, mai ales cei de la bănci, vasăzică din servicii private, pretind ca oamenii să-şi vadă semnătura ca şi cum ea ar fi un fel de „spoi-tingiri“ unde trebuie să vezi ce crăpături să acoperi. Da, e mai importantă bidineaua pe gard ca luarea la cunoştinţă şi asumarea răspunderii prin semnătură. Timp în care neşcoliţilor li se ia în seamă pătarea hîrtiei cu arătătorul dat cu tuş pentru că dînşii, analfabeţii, văd unde-şi pun buricul de la deşt.

Unde sîntem, încotro mergem? Am trăit treizeci şi cinci de ani în comunism şi nu am auzit de întunecimi mintale instituţionale precum cele evocate! În capul comunităţii deficienţilor de vedere fiind preţ de un sfert de secol, aveam poziţia ideală ca să aud multe şi multe am mai auzit… Dar nu ca acestea.

Cauzele? Profesorul Mircea Martin vorbeşte de „analfabetizarea forţată şi abandonarea educaţiei în seama televiziunilor“. Cred că acesta este doar efectul. Cauzele, bobîrnacul iniţial, sînt de căutat în liberalizarea şi democratizările iresponsabile de tot felul, deci în ispitele anarhiei, ale neasumării, ale individualismului. Decurg una dintr-alta, se cheamă una pe alta, merg mînă-n mînă cu moftul, hachiţa, fiţele şi bunul plac. Eu, eu, eu şi iar eu, neconectat la nici un fel de comunitate, nici măcar la una minimală, dacă nu e vorba de gaşcă, de bandă, de gang, obşte necesară sporului de anarhie. Organic vorbind, căutîndu-i aşadar la materia cenuşie, oamenii nu sînt mai proşti, dar se simt mai bine fără efort cerebral, iar configuraţia societăţii le oferă asta din plin. Dacă ascensiunea socială, cu cea politică cu tot, ar fi fost filtrată de examene de admitere precum cele de la facultăţile de dinainte de 1990, am fi avut partide alcătuite nu neapărat sută la sută din intelectuali, dar din oameni care se pricep să facă ceva asumabil într-o obşte, fie ea şi sătească. Iar formaţiuni politice clădite în afara criteriilor axiologice cum să controleze profesional administraţia publică?

Numai că cetăţeanul, supus al administraţiei, se confruntă cu această amploaieţime non- sau vag grafică şi de-a dreptul antisemantică. Nu există în lumea noastră nici o concepţie şi nici o practică a asumării firesc reglementată. E încurajată deresponsabilizarea la toate nivelurile. Una din marile excitaţii, sursă de juisări inavuabile, e denunţul. Îl faci şi nu răspunzi pentru el. Îl trînteşti unde trebuie şi pleci. N-are decît să se dezvinovăţească denunţatul, turnatul, zis mai rural „pîrîtul“. Funcţionărimea îl ajută pe denunţător nespărgîndu-şi capul cu conţinutul hîrtiei spre a-i respinge din start inepţia. De ce s-o facă? O rostogoleşte mai la vale sau, cel mult, îi dă un brînci la deal, să rezolve alţii! Au şi slujbaşii – de ce să nu le aibă? – bucuriile dînşilor. Filozoful vagabond Cezar Mititelu, comparabil cu Zacharias Lichter, dar mai riguros decît acela, avea o vorbă: „Infernul e locul unde se poate întîmpla orice, inclusiv ceva plăcut.“ În acel loc pare-se că vieţuim noi astăzi.

Iar dacă pe Stelian şi pe Eugenia îi denunţă careva că şi-au tocmit lăutari la nuntă, s-ar putea ca, aşa cum li s-a cerut să aducă martori de la Asociaţia Nevăzătorilor, să li se impună să-l aşeze-n fruntea tarafului pe Lae Chioru. Numai că, şi pentru a şti de Lae, birocraţia are nevoie de cultură. 

Radu Sergiu Ruba este scriitor. Cea mai recentă carte publicată este volumul de poezie Nu înțeleg ce mi se întîmplă, Editura Charmides, 2017.