Societate

Cunosc trei persoane care au făcut de curînd pelerinajul la Compostela. O doamnă din Craiova care se ocupă de o mică afacere cu produse handmade. O franţuzoaică de şaizeci de ani, antropolog cu specializare în cultura niponă. O tînără care urmează să-şi înceapă studiile universitare.

Tînăra generație (deja masiv secularizată) se va înstrăina de BOR și va îngroșa zona anticlericalismului de extracție neo-marxistă. Sînt de asemenea convins că ierarhii cu adevărat inteligenți și responsabili pricep deja că bisericile se vor goli dacă magisteriul rămîne captiv în trecutul îndepărat sau recent.

Minoritățile sexuale vor rămîne cu singurătățile lor într-o mare de „majoritari“, în timp ce familiile „tradiționale“ se vor întoarce la școlile proaste, programele ruginite, gîndul la plecarea peste graniță, copii abandonați în maternități etc.

Faptul că femeile munceau mai mult decît bărbații, pe atunci, era însă o realitate. Precum și faptul că ajungeau „bau-baul“ despre care vorbeam și din cauza lipsei de timp și de mijloace pentru a se îngriji, precum și a unei culturi în acest sens: nu existau procedeele cosmetice de azi, nu se mergea la sală. Iar felul în care erai educată, ca ființă de sex feminin, era foarte puritan. Ideea era, pe scurt, să nu rămîi gravidă înainte de vreme, pentru că-ți nenoroceai viața.

Rezist Zürich este, pînă la urmă, o portavoce a celor care își iubesc țara. Autoritățile elvețiene n-au rămas indiferente la eforturile asociației. „Cînd lucrurile s-au mai liniștit, ne-au invitat în Parlamentul Elveției – invitație pe care o delegație a Rezist Zürich a onorat-o pe 28 august. Între timp însă, participaserăm la mitingul diasporei din București

Vestul și Estul sînt la cîteva mii de ani-lumină distanță, și nu vorbim despre țări, despre granițe reale sau mentale, vorbim despre oameni, despre nepăsarea și delăsarea lor. Cum treci granița cu Cehia, reapar șmecherii de pe șosele care se grăbesc și „îți fac cu farurile“, autostrada e praf, veșnic în lucru, GPS-ul ne a redirecționat pe un drum național cu două benzi, bară la bară pînă la Brno. La benzinării

S-a dat drumul la must. Se aduc butoaie, storcătoare direct în piață și se stoarce într-o veselie must. Am stat ca prostul duminică, în Obor, la tarabe. Mi am crăcănat ochii să văd gesturi, agiteala, mustăria. Pute a boască piața așa cum trebuie să pută. O piață, pute a leguma care-i de sezon, a mișcare de gospodar. Pute a varză, a pepene, a strugure, a măr. Pute a pîine rumenă, a mititei. Pute pentru că nu-i doar leguma de frunte pe tarabă, ci-i leguma descompusă la gunoi, aruncată

Astfel, criza ucraineană nu este decît ieșirea la suprafață a unei tensiuni acumulate și a blocajului instituțional care s-a așternut asupra Bisericii Ortodoxe după Primul Război Mondial. Problema constă tocmai în principiul filetismului care a prevalat în organizarea bisericească din ultimul sfert al secolului al XIX lea și care se referă la faptul că fiecare națiune are dreptul să pretindă la propria sa Biserică autocefală.

Istoria și scenografia grotei de pe Muntele Gargano este o parabolă a funcției îngerului și a căutării spirituale a omului: simbolismul ascensional, însoțit de coborîrea inițiatică, lasă ca în punctul final al parcursului epifania îngerului să fie pur indicativă

Copilului nu i-a spus nimeni că urmează să fie „relocat“ într-un alt cămin, în alt oraș. Asistenții maternali nu o făcuseră. Nimeni nu le spusese să o facă, părinții nu primiseră nici o indicație de la psihologii direcției de protecție a copilului,

Am fost o „fană necondiționată“ în sensul că știam exact ce și cît e filmul și-l valorizam, în limitele lui. Cînd eram prost dispusă, mai puneam cîte puțin din el și funcționa de fiecare dată: era soluția mea „pufoasă și dulce“ la latura cenușie

Pisică e mult spus, pentru că, deși intact, animalul se mumificase între cele două construcții. Privind atent peretele vecin, pentru a identifica posibile fisuri de remediat înainte de a începe construcția nouă, am descoperit, cam la doi metri de la sol, într-o adîncitură, un pisic, mumificat și el. După dimensiuni, părea de cel mult două săptămîni.

Pentru unii dintre noi, apocalipsa sînt ceilalți oameni. Într-un oraș ca Beijing, unde oriunde te-ai uita nu poți să scapi de senzația că o să mori sufocat de gaze de eșapament sau călcat în picioare de unii dintre cei douăzeci de milioane de locuitori ai orașului.

Mi-au dat lacrimile cînd am trecut cu piciorul și cu rucsacul în spate în Bulgaria, pe la Silistra. S-au activat din nou traumele și frustrările din comunism. Îmi ziceam: „Uite, sîntem liberi să mergem oriunde în lumea asta, arătăm doar un act și trecem mai departe, toate drumurile posibile ni se deschid“. Pînă și în ziua de astăzi

Cît am iubit carpetele din copilărie și unde sînt acum… Am pe pereți niște chestii alb-negru, ba chiar și niște artă post-pop ironică, un Stalin lîngă Marilyn Monroe – East meets West, cică –, ceva tablouri afumate în ulei moștenite din familie

Separarea „eului“ (familiar) de „sine“ (mai mult ori mai puţin latent) nu-şi potoleşte trauma. Cînd omul se pregăteşte pentru moarte, el nu se poate pregăti niciodată îndeajuns. „Între meditaţia asupra morţii şi realitatea ei e aceeaşi deosebire“,

În prezența celor amintite mai sus, nu ne va mira prea tare faptul că ateul nu crede (nici) în diavol. El are credința că Dumnezeu nu există și e adesea irațional (prin superstiții sau fanatisme de tip scientist sau utopic-social), dar cel puțin pretinde că a ieșit din

Trăiesc pe pielea mea, aproape zi de zi, exasperarea care te poate cuprinde confruntîndu-te cu neputința în fața minciunii, a corupției, a găinăriilor, a furturilor, a înșelăciunii, toate din ce în ce mai greu de stăpînit, de amendat, de corectat. Se răspîndesc nestăvilit, ca o molimă, căci fără protecție, fără „vaccinuri“, fără „tratamente“, nimic nu le stă în cale.

În vacanțe se-ntîmplă (cel puțin mie mi se-ntîmplă) să ai timp și ocazii să stai de vorbă, mai îndelung, cu ceea ce nu prea frumos am numi „prestatorii de servicii“. Oamenii din jurul nostru care se ocupă, măcar sezonier, de bunăstarea turistului nesătul.

Grupurile de crimă organizată au consecințe profunde asupra economiei, căci pe lîngă costurile sociale și psihologice evidente, rata crescută a criminalității și activitățile ilicite distrug o parte din stocul de capital social și uman, a cărui alocare poate fi denaturată

Mașina de gunoi vine de două ori pe săptămînă – lunea și joia. De obicei, „majoritarii“ își scot tomberoanele la poartă, e o regulă. Însă regula nu este deloc respectată de ceilalți. Ei scot gunoiul la poartă atunci cînd au ceva de aruncat. În general sînt resturi de alimente, în pungi de plastic, uneori aruncă și resturi de ciorbă direct pe trotuar. Mi se pare cel puțin surprinzător faptul că nu-i deranjează să iasă seara la poartă și să socializeze în preajma propriilor gunoaie care put.

În orice piață ar merge, Osaka n-ar vinde masiv. Tot Serena. Indecența, gura spartă, minciuna, incriminarea celuilalt, hărțuirea autorității, stîrnirea publicului mahalagiu, toate astea merg în piață. Sper că știți întîmplarea de la US Open. Finala. Osaka o hamsie japoneză de 20 de ani contra rechinului Serena, cu palmares infinit. Merge jocul. E nervoasă Serena. Nu simte jocul. Nu i intră mingile. Și uite așa, nervi. Antrenorul din tribune îi face semn. Te ții? Arbitrul vede. Unii arbitri

Nu sînt teribil de inteligent. Îmi fac singur vacanța-invazie, la care am visat tot anul, un calvar. Sînt încruntat tot timpul, țip la femeile și la copiii mei, voi fi într-o continuă vînătoare după un loc mai bun la masă, pe plajă, pe stradă. Voi căra ca un catîr toate uneltele unui invadator. Prosoape de baie, umbrele, loțiuni de plajă, pălăriuțe și sticle cu apă. Voi asuda în insula asta minunată a ta și n-o să mă pot uita la albastrul mării tale pentru că sînt mult prea hăituit. Și al dracul

Ne plac spaţiile publice şi monumentele altora, dar nouă nu ne prea trebuie. Pentru că alţii le-au făcut întrucît ei practicau cultul morţilor. Îi luau pe lari şi penați oriunde se mutau, li se rugau. La noi cresc bălării în cimitire şi se şterge vopseaua pe cruci.

Distincția, fie antagonică, fie doar sesizată cultural, între Estul și Vestul Europei începe să se estompeze. Nu mai este o preocupare a noilor generații. De fapt, consistența distincției scade. Dar această estompare nu s a petrecut printr-o dezbatere și înțelegere a originilor diferenței, ci prin depășirea sa istorică.

Cei care l-au cunoscut ca profesor, ca președinte al Comisiei monumentelor sau ca membru al Fundației Sighet, sau în numeroase alte împrejurări ale vieții sale fecunde, îi pot compune, fără îndoială, un portret infinit mai complet. Prețuit, admirat, ascultat, chemat

Umplea stilourile cu cerneală, tăia dreptunghiuri de sugativă, ascuțea creioanele, umplea penarele, călca uniformele uscate, apretate (cu făină) și apoi umezite (ca să se netezească mai ușor sub fierul de călcat), în timp ce noi, copiii, probam pantofii noi și aliniam pe canapea toate obiectele de care aveam nevoie a doua zi. Între două tăieturi cu foarfeca și trei uniforme călcate, primeam indicații: „Dacă ai greșit, nu ștergi cu guma, că rupi foaia, taie cu o linie subțire și scrii mai departe

Tenebrele malului mării erau, se pare, populate de ființe cît se poate de terre à terre. Un domn spre vîrsta a treia ne-a zărit, și pe mine, și pe umbrela mea, și m-a invitat să mă adăpostesc cu el sub o altă umbrelă mai mare, undeva pe mal

Cu Eugenio vorbesc doar despre teatru. Cu Peter vorbesc doar despre viață. Grotowski a încarnat un model de viață, dar, spune Brook, „un mod de viață e un drum spre viață“. Poate că prietenia lor s-a hrănit din aceeași dorință de a fi, dincolo de teatru, maeștri ai vieții. Și unul l-a ajutat pe celălalt… să supraviețiuiască!

Nu-mi pot imagina nici o vară fără să trec de vamă și să străbat cel puțin 20-30 de kilometri pe șoseaua care te duce în Bulgaria „profundă“, printre ierburi înalte, de o culoare nedefinită, să trec pe lîngă satele încă aproape anonime ce nu s-au „dezvoltat“ ca 2 Mai, care devine din ce în ce mai mult o combinație hidoasă

Eu știu una: hainele stau pe umeraș. Și mai știu că, dacă stau pe umeraș, ele și vorbesc. Îți devin prietene. Vezi stofa, culoarea mai bine. Dar astăzi nu mai e ce-a fost. Hainele îmi par ostile. Se practică maldărul. Maldărul caută scotocirea. Scotocirea dă miros. Nu-i scăpare de maldăr în magazine de oarecare renume. Nu, nu. Dacă vrei preț mic, ia preț mic. La maldăr. Practica, anul ăsta, este generalizată în Obor sau în mall, hai, bre, la maldăr. Femeie și bărbat cu poftă de ieftin

Induc ele ideea unei uniformităţi a religiilor (toate spun/oferă cam acelaşi lucru, indiferent de culturile şi spaţiile unde au prins chip, indiferent de tonul divin care le-a instaurat)? Sugerează ele aşadar ideea unui concordism comod, care i-ar putea împinge oamenii de sensibilitate religioasă

Sindromul șefului de trib e asociat (sau măcar asociabil) cu pulsiunea noastră spre regimuri autoritare („cum nu vii tu, Țepeș doamne?“), precum și cu mania „olimpismului“, care decupează excelența de orice altceva, izolînd-o într-un soi de buncăr etanș. Nu-i prea greu să vezi că obsesia vîrfului mesianic sau charismatic traduce lenea de pe traseu: să vină o soluție unică și gata făcută! O minune! Nu contează categoria ca atare (cu legile ei de creștere și de interpretare, în vederea unei

Am putut trăi muzica. M-am lăsat în voia ei. Asta s-a întîmplat în cazul lui Roberto Morbioli, care uneori simțeai că-și dădea duhul de atîta pasiune; al lui Phil Gates și al trupei sale, care au rezonat, poate, cel mai mult cu publicul; dar și al britanicilor Nine Below Zero, care au ridicat lumea la dans. Și cu atît mai mult în ziua de croazieră pe vapor, în care trupele s-au amesetecat între ele, în toate combinațiile posibile, într-o dezlănțuire muzicală copleșitoare.

Să cunoască și să schimbe idei, cultură, cunoștințe. Patriotismul trebuie să fie deci unul luminat, deschis și activ, nu izolaționist și toxic. Numai că, iată, se întîmplă de la un timp un fenomen de degradare, de renunțare, tocmai pe fondul unei situații favorabile. Cred că am ajuns într-un punct de maximum pe care nu știm să-l gestionăm. Saturația dusă la extrem este tot atît de periculoasă precum sărăcia extremă.

Coana Ecaterina, nu şi nu! Mie mi-l faci pe Sfîntul Gheorghe, călare pe cal, în luptă cu balaurul. Nimic nu o făcu să dea înapoi, nici chiar cînd pictorul – „meşterul“, cum îi zicea ea – o avertiză de costul în creştere al lucrării: s-ar putea să am nevoie de foiţă de aur, de nişte vopsele de calitate, pensule aşijderea şi, mă rog, de multe, multe altele…