Societate

Ne-am obişnuit astăzi cu diferite feluri de migraţie. E cea pricinuită de război şi terorism, care aduce în Europa valuri îngrijorătoare de refugiaţi din Orientul Apropiat. E cea a românilor plecaţi să lucreze în străinătate, care, învăţaţi acum cu democraţii funcţionale, s-au întors pentru protestul din 10 august şi, fiind trataţi ca „lovitură de stat“ PSD-închipuită, au încasat o represiune brutal de concretă. Peste tot în lumea noastră, oameni, comunităţi, culturi, religii se mută, se expatri

Viața ca o carte și cartea Vieții: m-am învîrtit mereu într-un univers livresc. Biblioteca moștenită de la tatăl meu a făcut loc diverselor mele biblioteci de campanie: cea doctorală sau cele încropite la fel de selectiv-nesățios în misiunile diplomatice de care m-a învrednicit România, cele recente – din anii pustiului și ai contraselecției – cînd am redevenit, pe alocuri, cronicar, folosindu-mi și pagina de Facebook ca rampă de lansare (pentru alții). Un destin mai curînd borgesian

Subiecte fără noimă. Poate pentru că poezia „Plumb“ are mai curînd de-a face cu științele exacte, pe cînd „Psalmii“ sînt mai de suflet, mai aproape de umanioare, cine poate ști care o fi fost rostul acestei „discriminări“?! Din care nu ne alegem cu nimic, nici noi, adulții, nici ei, elevii. Cu lucrările lor în față, bune sau rele, nu le vom cunoaște mai bine chipurile, cunoștințele, îndemînările, preocupările. Iar ei nu vor ști încotro s-o ia, nici cît știau înainte…

De-a lungul timpului, am cunoscut tot soiul de oameni care pur și simplu nu aveau chef să plece în vacanță. Printre ei se număra și tatăl meu – de asta, în majoritatea vacanțelor copilăriei mele, am fost fără el. Pur și simplu avea destule de făcut acasă și nu avea chef de interacțiunea plăcută, dar formală, cu diverși posibili interlocutori.

S-a trezit îndosariat. Nu mai era „sănătos“ la origine, traiectoria lui profesională începea să fie (a și fost de altfel) serios amendată. Așadar, am început să ne pipăim, îngrijorați, de bube pe creștet, deveniserăm, peste noapte, o țară de buboși.

Puțini dintre noi știu cît de fragilă este această organizare socială căreia generic îi spunem democrație. Poziția noastră, a oamenilor, în raport cu ea se află sub semnul unei crunte dileme. Libertatea este ca aerul. Atunci cînd o ai n-o prețuiești, iar atunci cînd n-o ai îi resimți lipsa în mod dureros.

Oda utemistă pe care o cîntam, de voie, de nevoie, în anii ’50, în cinstea eliberării cotropitoare a țării de către ostaşii roşii, începea tot cu un „august“, dar cu un „23“ și un „1944“ în coadă. Douăzeci şi unu august la care mă refer a fost al anului 1968, fiind marcat de o altă eliberare tot atît de cotropitoare, anume a Cehoslovaciei, iarăşi de către ostaşii roşii călare atunci pe tancuri. Fuseseră minţiți că au fost aeropurtaţi la Praga ca să apere mica surioară socialistă de invazia fasci

Să-ți dedici timpul familiei, să nu te mai gîndești ce fac hoții ăia de la guvernare, cum încearcă să te mai fure. Să trăiești, de fapt. Nu i-am mai judecat în nici un fel, însă din nou mi-am dat seama că, în fond, îți trebuie și o doză de nesimțire ca să supraviețuiești în România. Unii pot să și-o asume, alții nu – cred că depinde, de fapt, de cît de aproape sau cît de departe te poziționezi față de Piața Victoriei. Sufletește vorbind.

N-aș spune că-s mare susținător al vineției vinete. Ba, din contra, pînă-n anii din urmă chiar n-o știam altfel decît ca salată, răcoroasă c-o țîră de ceapă. Eh, dar și roșii de jur-împrejur, și-o salată de ardei copți. Dar, nu știu cum, vînăta mi s-a băgat în suflet.

Eu dau din cap că am înțeles, ca o păpușă stricată. „Uite, după ce denumești fișieru’ ăsta, îl salvezi în folderu’ consacrat, pui apoi tot ce faci nou peste cu «save as» și-l tragi ușor din mouse aici în «release», și gata, s a dus în emisie. Te duci apoi și verifici din library că e totul în regulă, da?“

„Nu trageți, tovarăși“ au fost ultimele cuvinte memorabile ale lui Maiakovski înainte de se sinucide. Adevărul acestei butade este mai puțin important decît caracterul său verosimil, avînd în vedere regimul de teroare absurd pe care îl începuse Lenin și-l

Ceea ce impresionează în toată varietatea mărturiilor anterioare veacului al VIII-lea este diversitatea: unele susțin adormirea (credința cea mai veche) și mutarea trupului Mariei în Paradis, unde așteaptă învierea generală; altele – adormirea, urmată de învierea cu trupul; altele înălțarea cu trupul. Cert este că fără detaliile lor nimic din reprezentarea Adormirii/Înălțării Maicii Domnului, pe care o avem astăzi, nu ar fi fost posibil.

Citez: „Părinții păcătuiesc atunci cînd dau voie copiilor să se joace oricînd, oriunde, cu oricine, îngăduie copiilor să se uite la televizor, nu-i învață pe copii să se roage, să postească, să umble la biserică și la celelalte (!), le îngăduie să-și petreacă timpul la calculator, jocuri electronice, filme, teatre, concerte, circuri, carnavaluri, adunări sportive, cursuri de modă, fitness, karate, yoga, bioenergie, radiestezie: părinții păcătuiesc atunci cînd le îngăduie copiilor orice ținută, t

Am plecat spre ora 11, pentru că în jur se vorbea că o să iasă urît, ca pe 21 decembrie. Cînd am ajuns acasă, am văzut ce s-a întîmplat după ce am plecat, dar şi ce se întîmplase înainte, toate lucrurile îngrozitoare. Inimaginabile, pentru mine, una, cel puţin, pînă atunci: pe linia euforiei nu prea clar explicabile pe care o tot trăisem.

În lungul pereților, vrafuri de cărți, tomuri legate, ziare, reviste. Pe covorul ros zăceau dicționare deschise, puse cu cotorul în sus. Dintr-un dulap întredeschis, evada o cămașă. Baia, ei bine, n-am să descriu baia, voi spune doar că era, în întregime, galbenă ca sulful.

Am revenit la cantonul Jepi, după aproape douăzeci de ani. Am trișat. N-am urcat șase ore pe Schiel, nu mi-am dat sufletul, am parcat mașina la Piatra Arsă și am pornit-o agale împreună cu tatăl meu, Anton, spre canton, prin jnepeniș. De la Piatra Arsă faci maximum 20 de minute, urci pînă într-o culme

În piață m-am plimbat de la 2 la 2,50. Și am luat cu 2,50. Dar era de zece kile. Incredibil de mare. N-aveam bani curați, adică cash, ca să pot să-l cumpăr. N-aveam umeri ca să-l car. Am făcut cinci opriri cu pepenele. La prima am auzit cuvintele vînzătorului: n-o să mîncați așa ceva în vara asta.

Nu recunoști pătrunjelul în mediul lui natural și-l calci cu nonșalanță. L-ai văzut doar în snopuri la magazin. La țară sînt trei catralioane patru sute de mii de muște. Intră în ochi, în gură, în pahare, în mîncare, în casă, roiesc în WC-ul din curte

În preajma alegerilor din 2016, platforma digitală ultraconservatoare Church Militant făcea din Donald Trump un nou Constantin. Cît despre Hillary Clinton, ea era asimilată lui Diocleţian, ultimul persecutor antic al creştinilor. Carevasăzică, nu proces electoral democratic într-o ţară a diversităţii culturale şi etnice, a libertăţii de credinţă, de opinie, de conştiinţă, ci luptă religioasă între „buni“ şi „răi

Urmăresc și eu „cu atenție și îngrijorare“ dinamica ortodoxiei noastre majoritare, care se află într-o dramatică minoritate la scară globală: reprezentăm, ca moștenitori ai Bizanțului, 12% din lumea creștină și 4% din umanitate. Statistic, știința occidentală (catolică și protestantă) produce mai multe referințe (academice și teologice) la Biserica noastră

Am ajuns să credem, cei mai mulți dintre noi, că nu mai e nimic de făcut, că soluțiile de salvare nu pot fi decît individuale, conjuncturale, că putem garanta succesul copiilor noștri doar descurcîndu-ne pe cont propriu. Drept care, orice protest ni se pare inutil, orice

Nu înțelegeam de ce, atunci cînd clasa mea model a fost scoasă să-l întîmpine pe Ceaușescu cînd a inaugurat metroul, pare-mi-se, ai mei nu m-au lăsat să mă duc. Deși colegii mei au mers, cu toții, au stat în spate și s-au hîhîit, iar apoi au fost la cofetărie.

De ce își amintesc contemporanii că, în urmă cu 200 de ani, Trierul îl dădea pe Karl Marx? Pentru că încă înainte de a muri, în 1883, Marx avea să aparțină Europei, iar după 1917 lumii întregi? Pentru că și-a pus iscălitura pe o serie de lucrări care, deși îmbibate cu porniri spre violență, promiteau rețeta celui mai bun viitor,

Ca „plecat“, te vezi, deci, confruntat cu un neprevăzut, cu instituții, mentalități, obiceiuri și reguli sociale, cu prejudecăți și cu o ignoranță la care nu te puteai aștepta. Neprevăzutul îți poate rezerva și cîte un coșmar, în sensul că, de ce te-ai ferit mai mult în țară, te poate paște în străinătate.

Acea pisică roșcată, vag curioasă, capabilă de orice. Era un motan bătrîn, hîrșit, i-am dat niște lapte, l-a lipăit fără grabă și ne-a privit: oare ce au de gînd ăștia cu mine? A rămas doar o noapte. A fost cît se poate de liniștit, nici măcar nu i-am simțit prezența în casă.

În fapt, ascundem ceapa. O îngropăm, ne amăgim că dă savoare. Am gătit mult timp fără ceapă. Rezultat: nici o diferență. Ori ceapa nu mai este ce era, ori n-am știut s-o păstrez trează în memoria hranei. Nimeni din familia mea nu făcea rîntaș.

Oborul, cu aura lui de autenticitate (urît cuvînt), atrage ca un bec în noapte o grămadă de fluturi de oraș cu aripile tatuate, cu ochelari de soare alternativi și Converși în picioare. Mă gîndesc cît mai durează pînă îl scumpesc, de o să ajungi să dai 10 lei pe un kil de roșii în plină vară ca în sărăcia asta de Amzei. Mă gîndesc că Piața Reșița, aflată în fundul Berceniului, pe unde am copilărit, n-are nici o șansă de hipsterizare. O să ne alerge ăia cu micul nemestecat în gură dacă facem fițe

Diferite triburi germanice, hunii, avarii, pecenegii, cumanii și-au pierdut numele și s-au lăsat asimilați. Contopirea lingvistică și cultural-politică latino-slavă nu a anulat amintirea Imperiului Roman ca formă supremă de civilizație, ci dimpotrivă, a contribuit la diseminarea acestei idei politice pînă în nord-estul Europei.

În Italia, și astăzi La Pira este o referință a supremului devotament pentru binele comun. Profesor de drept roman la Universitatea din Florența și combatant antifascist, el intră în marea politică în ’46 ca membru al Constituantei, apoi ca subsecretar într-unul dintre guvernele De Gasperi

Pierdem timp hlizindu-ne la clasa politică. Și nu pierdem timpul nostru, al adulților de azi, ci timpul copiilor noștri. Cheltuim, de mult, timp împrumutat din viitorul generațiilor tinere. Orice gest de abandon, orice ezitare, orice întîrziere a faptei vor fi plătite din contul celor care vor veni după noi.

Ne-am învățat, în general, să ne plîngem de toate cele din jurul nostru, din România, în special de chestiunile birocratice. Am auzit chiar, destul de des, în taxiuri, mai ales, celebra, deja, frază „Că doar sîntem în România, ce vă mirați?“

Într-o casă cu fațadele neterminate, dar deja coșcovite, m-am strecurat printre papuci, pantofi, rucsacuri și haine azvîrlite pe jos, la intrare. Un cățel și un motan au profitat de deschiderea ușii și au țîșnit, oportuniști, înăuntru, încercînd, fiecare, să-i ia fața celuilalt.

„I-aș ruga să nu mă mai ajute, pentru că asta îmi creează o mulțime de handicapuri. Inclusiv cu chestiuni minore, să nu-mi spele rufele sau să nu-mi aducă mîncare, în condițiile în care nu-i rog și mi-ar plăcea să mă descurc singură.”

Incapacitatea diferitelor instituții de a te plăti la timp. Așadar, banii pe care îi cîștigai erau nesiguri, puteai să-i primești de Crăciun sau în 2020. Nu s-a schimbat nimic, exact la fel se întîmplă și acum, mai ales cînd ai de-a face cu instituții de stat

De ce nu mi-aș lua și un chilot, un pantalon, o cămașă de 50-100 150. Zara? Păi, toată vara după pantaloni de pînză de la Zara m-am uitat.

Un vecin de scaun mare și lat care-ți ocupa mînerele, jumate din locul tău, aerul și toate gîndurile bune despre umanitate. O să vorbească tare la telefon pînă în ultima clipă. O să foșnească, o să rîcîie și o să scobească cu o față dezgustată prin mîncarea aia de avion.

Credinţa să refuze prin urmare ironia, să nu aibă ce face cu ea? Chiar aşa să fie? Cînd ne luăm drept experţi ai credinţei, cînd decretăm concepţii şi practici religioase obligatorii, ca şi cum am avea absolutul la degetul cel mic, nu ar fi bună puţină autoironie? Undeva, în Frică şi cutremur, Kierkegaard spune că tot capitolul 6 din Evanghelia după Matei recomandă ironia, are tonul ei.

Cunoașteți, desigur, vechea dispută filozofică despre „agentul“ istoriei: personalitățile sau masele largi, populare? Marxismul a insistat pe rolul maselor, pe care le-a și îndobitocit, pentru a le confirma existența. Cei care se ocupă cu „interesul național“ n-au mult de lucru pentru a electriza masele în jurul unui produs calp, ambalat mitologic. Oricine poate deveni orice, cu condiția să ne garanteze, mai apoi, luxul masochist al deșteptării tardive.

Elio îi spune: „Nu știu nimic. Nu știu nimic din lucrurile care contează.“ Cuvinte simple, care dau măsura singurătății tînărului în fața alegerilor dramatice pe care le are de făcut: e singurătatea dinaintea primului pas spre maturizare. Un moment greu pentru el, pentru părinții lui, ca și pentru părinții oricărui tînăr aflat în preajma necunoscutului, a fricilor de dinaintea unor pași care par ireversibili. Privindu-i pe părinții lui Elio, îngrijorați, dar discreți, temători

Donna Sheridan, personajul interepretat de Meryl Streep, este cel mai evident feministă. Dar și, în același timp, un personaj fermecător, un amestec de hippiotă, femeie de carieră, mamă „eroină“, rămînînd dezirabilă pentru sexul opus. Donna afișează un soi de feminitate aparent nesofisticată, fe