Despre Cezar Mititelu, „omul care a trăit în socialism“

În puțin mai mult de o lună se vor împlini 19 ani de la dispariția lui Cezar Mititelu, personaj obscur care apare îndeobște menționat în legătură cu Alexandru Monciu-Sudinski, el însuși un personaj obscur, un scriitor minor care, însă, pare să intereseze în mod deosebit generația tînără de azi. În acest răstimp au apărut foarte puține scrieri despre Mititelu, majoritatea acestora fiind semnalări și recenzii ale cărții lui N. Iuga, Securitatea, Cezarul și sfoara de cîlți a lui Elie Wiesel.

N. Iuga l-a cunoscut pe Mititelu în studenție, între anii 1975-1978. Cartea lui nu îl are pe Mititelu în centru, ci urmărește, pornind de la un dosar de urmărire informativă deschis de Securitate, peripețiile lui Iuga și ale cîtorva colegi care s-au aflat în anturajul lui Mititelu („Cezarul“). Mititelu terminase facultatea de Filozofie în 1973, după care rămăsese în București, cu toate că primise repartiție ca profesor la liceul de la Podu Turcului (Bacău). Din toamna lui 1975, Mititelu a început să locuiască frecvent, fără a avea dreptul legal, pe la studenții la Filozofie din căminul 6 Martie, mai ales în cameră la Iuga. Tot în cameră la Iuga locuia, cu forme în regulă, și un informator amator al Securității, unul dintre cei scandalos de mulți care făceau studii de filozofie, sociologie sau pedagogie. Așa, prin zelul acestui „candidat la recrutare“, a intrat Mititelu în obiectivul poliției politice și, odată cu el, și unii studenți ai Facultății de Filozofie.

N. Iuga ne restituie, brodînd pe firul compilației securistice pe care a ob-ținut-o de la CNSAS, amintirile și re-flecțiile sale despre cele întîmplate a-tunci. Cartea lui, citită în tandem cu respectivul DUI, publicat în anexă, ne introduce în atmosfera unor „dezbateri și combateri“ studențești, coordonate de Mititelu, care priveau literatura, muzica, filozofia, dar și problemele cotidiene ale societății socialiste multilateral dezvoltate. Discuțiile respective au schimbat cîte ceva în mințile unor studenți, și anume prin puncte esențiale. Cîțiva dintre ei s-au retras din UTC, ceea ce a condus și la exmatricularea unora, în ultimul an de studii. Într-un elan incomprehensibil majorității, aceștia s-au dus de bunăvoie la „munca de jos“, hămălind în depozitul de cărbuni din Grozăvești, cu ziua, însoțind camioanele cu gunoi sau păzind, pe timp de noapte, cămine studețești sau sedii de facultăți. Iuga a fost contemporan cu aceste „tulburări“ din Facultatea de Filozofie și le-a povestit publicului pentru prima dată. Lectura este interesantă, instructivă, însă Iuga nu putea povesti mai mult decît a cunoscut el însuși. După plecarea sa în provincie, în 1978, el l-a pierdut din vedere pe Mititelu și n-a avut decît știri indirecte, prin terți, despre acesta. Or, partea cea mai intensă a existenței lui Cezar Mititelu nu făcea decît să înceapă în 1978. Despre ea publicul nu putea ști, pînă acum, mai nimic, cum nu putea ști foarte multe despre ideile acestuia.

Lucrurile vor fi diferite cînd va apărea, la Editura Eikon, cartea lui Peter Rațiu, Cezar Mititelu – Omul care a trăit în socialism. Cititorul Dilemei vechi a putut parcurge în avanpremieră două fragmente din acest op, în nr. 666, respectiv 686. Peter Rațiu l-a cunoscut pe Mititelu în toamna anului 1980, cînd își începea studiile de medicină. Între plecarea lui Iuga și venirea lui Rațiu, Mititelu și doi acoliți („cezariști“), unul dintre studenții exmatriculați și un sociolog de întreprindere, demisonar din PCR și din serviciu, executaseră cîte șase luni de închisoare contravențională, pentru parazitism social. Mititelu fusese eliberat în august și partea cea mai „eroică“ a existenței lui se afla în urmă. „Băieții“ – așa îi numea el pe cezariști – dăduseră cam tot ce putuseră da, însuflețiți de ideile lui Mititelu care reușiseră să-i scoată, pentru o vreme, de pe făgașul vieții normale, de pe șoseaua largă a conformismului exterior cu ordinea RSR. Tendința lor centrifugă se convertea, mai mult sau mai puțin, în tendință centripetă, curentul vieții lor reintra în matcă. Grupul cezarist era pe cale să se dezintegreze, inaugurînd astfel lunga, nesfîrșita perioadă de singurătate a lui Mititelu. Vreme de cîțiva ani, Rațiu a fost singurul apropiat al lui Mititelu. Cei doi au locuit împreună, pînă ca relația să se răcească, într-o mansardă închiriată de Rațiu, din 1982 pînă în 1984. Nimeni nu a mai avut un asemenea nivel de intimitate cu Mititelu. Mărturia lui Rațiu este, fie și numai pentru aceasta, foarte valoroasă pentru cel care dorește să cunoască ceva despre Cezar Mititelu. Am spus „mărturie“, însă cartea nu este o „simplă“ mărturie. Dacă este adevărat că Rațiu a scris un eseu memorialistic, accentul trebuie să cadă pe „eseu“. Eseul acesta, produsul unui spirit cultivat, echilibrat și pătrunzător, este lucrul cel mai important scris pînă acum despre Mititelu și va rămîne, probabil, cel mai important izvor scris, alături de documentele din arhiva CNSAS, pentru cercetătorul care se va interesa de Mititelu în viitor.

Cezar Mititelu – omul care a trăit în socialism. Titlu acesta are de ce nedumeri. Păi, n-am trăit cu toții în socialism, pînă în 1989? De ce „omul“ și nu „un om“? Singularitatea lui Mititelu ar fi dată de traiul lui în socialism, adică de ceea ce, la o primă vedere, caracterizează 22 de milioane de români (și alte sute de milioane și miliarde care au trăit și trăiesc încă în socialism: „pe un sfert din suprafața globului, o treime din populația globului rîgîie pe deșelate zi și noapte“, spunea Cezar Mititelu). Descripția definită, cum numesc filozofii limbajului sintagma din titlu, indică unicitatea lui Mititelu; „omul care a trăit în socialism“ desemnează, pare-se, univoc, pe individul Cezar Mititelu. Cum este posibil așa ceva? Știm că Diogene se preumba, ziua-n amiaza mare, cu o lampă aprinsă prin Atena, strigînd că ar căuta un om. Am putea crede, prin analogie, că accentul trebuie să cadă, în sintagma sus-zisă, pe „omul“: mulți vor fi trăit în socialism, însă prea puțini vor fi fost oameni. Fără a fi cu adevărat numeric unic, Mititelu ar putea reprezenta, paradigmatic, omul autentic în socialism, cel care se străduiește să trăiască cu adevărat omenește într-o orînduire dezumanizantă. Nu aceasta este, însă, justificarea titlului. Cititorul cărții lui Peter Rațiu va putea-o găsi numai ajungînd pînă la sfîrșitul lecturii și parcurgînd o scrisoare (neîncheiată și neexpediată) a lui Mititelu către Rațiu, reprodusă în anexe și însoțită de note explicative. În această scrisoare, datînd din 1998, Cezar Mititelu reproduce cinci fraze prin care a fost caracterizat de alții și pe care le judecă apte să dea seama de cine a fost el. Preocuparea pentru heterocaracterizarea sa este mai veche. Cel puțin din 1995, el încerca să își configureze o „efigie“ obiectivă, o carte de vizită cu care s-ar putea înfățișa înaintea lui Dumnezeu. În centrul „efigiei“ se găsea, după cum o spune el însuși într-o înregistrare audio care, miraculos, mi-a ajuns la cunoștință, constatarea pe care Rațiu o făcuse în iarna lui 1983: „Dacă ăsta (C. M.) va intra în istoria filozofiei, este pentru că a descoperit că noi trăim în socialism“. A doua propoziție a acestei fraze surprindea, după Mititelu, esența vieții lui.

Această dezvăluire nu va ajuta cititorul, mă tem, să înțeleagă mare lucru. Cum putea să „descopere“ Mititelu ceea ce toată lumea știa? Că noi trăim în socialism, nu în capitalism, nici în feudalism, nici în comuna primitivă? Îmi îngădui să divulg un pasaj din capitol al patrulea al cărții lui Rațiu, un capitol central din punct de vedere teoretic:

„…Cezar descoperise, după Declarația din Aprilie, 1964, și reiese din ultima lui scrisoare… că a rămas neclintit în convingerea potrivit căreia Revoluția din Octombrie a generat o realitate ireversibilă al cărei centru de greutate se află în cu totul altă parte decît tirania vulgaris. […] Ipoteza lui Cezar se poate reformula astfel: istoria și-a urmat cursul și trăim într-o lume față de care descompunerea Imperiului Roman în pulbere și barbarie a fost exercițiu viguros; participanții, în loc să-și asume noua sarcină istorică, au ales, în chip tot atît de fără precedent, să-și ia concediu fără plată care durează de un secol. Mai tîrziu, comitetul central al destinului a aprobat un concediu fără plată de ordinul al doilea, începutul căruia putem conveni să-l marcăm 9 noiembrie 1989, ziua căderii Zidului din Berlin. Acest al doilea concediu, ar spune Cezar, va trebui abrogat, iar oamenii vor trebui să reia procesul revoluției comuniste în punctul în care acesta fusese abandonat, plătind totodată dobînzile acumulate în cursul celor două lungi absențe nemotivate.“

Cezar Mititelu era, așadar, un istoricist, în terminologia lui Popper. El gîndea că, în 1917, umanitatea pășise definitiv și irevocabil în „imperiul libertății“ – în socialism. Desigur, nu tot globul pămîntesc intrase în conul de lumină viitor al Revoluției socialiste, însă România intrase. Românii, însă, în loc să trăiască acolo unde le stăteau picioarele, trăiau în iluzie, într-un „afară“ visat, într-o lume ficțională, ca aceea a unui film sau a unui roman, precum, să spunem, „nobilii“ care, sub Republica Franceză, încă își mai spun conți și marchizi și transmit urmașilor titluri caduce. Viața lui Mititelu a fost trăită fără rest în orizontul acestei convingeri. Deși mare iubitor al lui Heraclit, Mititelu a trăit ca un Ahile eleat consecvent care, negînd realitatea a ceea ce îi apare „gloatei fără judecată“ ca existent, ar fi convins că nu poate ajunge din urmă broasca țestoasă.

Cartea lui Peter Rațiu se opune imaginii care a început să se cristalizeze și să încremenească, a unui Mititelu „protestatar“ față de regimul comunist sau „disident“. N-ar fi fost rău ca Mititelu să fie un astfel de personaj, care să mai îngroașe puțin rîndurile anemice ale opozanților la totalitarism în „Epoca de aur“. Însă Mititelu, potrivit lui Rațiu, nu trebuie privit din perspectiva interesului pentru victimele comunismului, ci din perspectiva, pînă acum puțin îmbrățisată, a interesului pentru cei care au supraviețuit și au fost obligați să trăiască sub guvernarea diverselor partide comuniste. Eu mă găsesc aici, în RSR, un stat socialist, nu altundeva, ce fac eu cu viața mea în aceste condiții concrete? Cum trebuie să trăiesc eu, aici și acum? Aceasta a fost problema lui Mititelu. Peter Rațiu ne arată cum a înțeles Mititelu să se confrunte cu ea, cum a ales, s-a ținut consecvent de alegerea făcută și, cum, în final, mai degrabă a eșuat decît a reușit Cezar Mititelu. Perspectiva lui Rațiu nu este, așadar, una politică sau politizantă, ci una a normalității etic-civice. Cartea lui îi va interesa nu numai pe cei doritori să știe mai multe despre Mititelu, dar și pe cei preocupați de formele în care, evanescentă și insulară, a existat în comunism societate civilă. 

Bogdan Rusu este profesor de filozofie la un liceu din regiunea pariziană și a publicat articole despre Cezar Mititelu și despre Monciu-Sudinski în revistele România literară, Vatra și într-un volum colectiv de filozofie.