Prizonierii istoriei

Publicat în Dilema Veche nr. 756 din 16-22 august 2018
Prizonierii istoriei jpeg

„Nu trageți, tovarăși“ au fost ultimele cuvinte memorabile ale lui Maiakovski înainte de se sinucide. Adevărul acestei butade este mai puțin important decît caracterul său verosimil, avînd în vedere regimul de teroare absurd pe care îl începuse Lenin și-l continua cu măiestrie Stalin. Ucis sau sinucis de Revoluție, Maiakovski, ca mulți alții, credea că istoria are un sens, că „ea“ se realizează prin forța partidului conducător, prin forța oamenilor muncii, prin forța tovarășului secretar general, care după dramatica sinucidere nu a ezitat să folosească memoria poetului pentru scopurile sale propagandistice. Istoria era deasupra oamenilor, istoria se scrie prin ei sau împotriva lor. Istoria era Revoluția, care se afla și la început, și la sfîrșit de parcurs.

Mutatis mutandis, dar într-o logică identică, Centenarul este batista istorică de pe țambalul format din nervii întinși ai societății românești. În numele Centenarului, de dragul Centenarului, totul se suspendă. Instituții simbolice ale neamului îndeamnă zilele acestea, generic și ambiguu, la pace și dialog, „mai ales că este anul centenar“, un fel de a zice „Ssst, liniște, România împlinește 100 de ani și vă rugăm să nu o treziți“. În plin conflict social exacerbat, unii vor să creadă că Centenarul poate fi cuvîntul magic pentru „liniștea noastră“.

Canonizarea politico-religioasă a Marii Uniri, fie incipient în interbelic, fie ad nauseam în regimul de tranziție post-comunist, s-a asociat în mod nefericit cu derivele autoritare și abuzive ale statului. Asimilarea deplină a evenimentului de către corpul politic al României contemporane se lovește de două aspecte problematice ale acestui eveniment istoric. Primul este caracterul său revoluționar. Succesul politic al Marii Uniri este, din punct de vedere geopolitic, rezultatul exploziei revoluționare de la sfîrșitul Primului Război Mondial. Căderea imperiilor beligerante, Rusia, Germania și Austria, la a căror conducere au venit forțe revoluționare, bolșevice sau naziste, pe termen mai scurt sau mai lung, a permis redesenarea hărții Europei, crearea unor noi principii de legitimitate și mai ales a unor forme de putere care rupeau radical legătura cu tradiția politică anterioară. România Mare s-a înscris pe jumătate în această schemă în sensul că abolise pe noul său teritoriu sistemele politice anterioare, dar păstrase o formă statală monarhică. Totuși, din punct de vedere al Vechiului Regat al României, două reforme majore schimbaseră substanțial contextul socio-politic: reforma electorală, care a scos din scena politică partidul conservator, și reforma agrară, care a eliminat de pe scena economică boierimea, vechea clasă a posesorilor de pămînt. Derivele naționaliste și violențele politice ale interbelicului țin de această natură revoluționară a noului stat național românesc, dar mai ales Marea Unire nu era culminația unui proiect secular, înscris în fibra istorică a națiunii, ci un nou început și o surpriză nesperată în multe privințe.

Al doilea aspect problematic este caracterul incomplet al actului Unirii. El este numai o idee politică, o propunere facilitată de circumstanțele istorice evocate. Aceasta trebuia să fie urmată de ceea ce numim noi astăzi un proiect de țară sau un pact social sau o formă politică adecvată noii realități sociale. Monarhia românească a venit în întîmpinarea acestei necesități prin actele de liberalizare politică care au culminat cu Constituția din 1923, dar ideea național-liberală a fost foarte repede confruntată cu forțele centrifuge ale energiilor revoluționare de extremă dreaptă și de extremă stîngă. Al Doilea Război Mondial și instaurarea regimului comunist au pus capăt oricărei speranțe de a construi un regim consensual. Violențele politice s-au succedat și s-au amplificat pînă la instituționalizarea lor prin ideea comunistă a războiului civil permanent. Ciuntirea României Mari după încheierea confruntării militare mondiale numai pe frontiera nordică și estică este datorată opțiunilor politice ale învingătorilor, dar noua Românie comunistă nu s-a perceput nici o clipă drept continuatoarea proiectului național-liberal, ci drept expresia de limbă română a internaționalismului comunist. Faza tîrzie a național-comunismului n-a fost mai mult decît o strategie de legitimare a unui regim care intra în criză. Practic, pînă în 1990 nu s-a mai pus problema altei idei unificatoare decît cea a concepției marxiste despre istorie. În pofida promisiunilor simbolice, care au constat în schimbarea numelui oficial al țării, a drapelului și a imnului, conducerea post-comunistă a României nu a demarat cu onestitate proiectul reconcilierii naționale.

Astfel, după o sută de ani, Marea Unire rămîne un deziderat, o promisiune, o așteptare. Referința ceremonială și mitologizantă la evenimentul de acum o sută de ani nu rezolvă problemele prezentului. Dimpotrivă, instrumentalizarea partizană a ideii Marii Uniri aruncă în derizoriu acest deziderat și sapă la temelia națională a statului. Omogenizarea etnică produsă abuziv în timpul regimului comunist și a primilor ani ai tranziției prin încurajarea emigrării minorităților naționale din România nu a constituit un avantaj ideologic, ci dimpotrivă, a exacerbat antagonismul fundamental moștenit din comunism dintre beneficiarii și victimele regimului totalitar. Rezultatul a fost sărăcirea demografică și intelectuală a României prin emigrația masivă a păturii sociale cu aspirații meritocratice. Spirala consecințelor a înscris în cele din urmă și deschiderea unei noi falii, cea dintre populația rămasă în interiorul granițelor geografice și diaspora. Astfel, 10 august 2018 marchează un anticlimax al ideii de unitate națională. Concluzia inevitabilă a acestei evoluții este că etnicul în sine nu este o valoare politică în jurul căreia să poți crea o națiune. Acesta este eventual o coordonată teritorială care facilitează comunicarea. De altfel, ideea românească nu este la originile ei o idee etnică, ci afirmația autonomiei politice bazate pe statalitate și vocația de a forma un corp politic universal. Este ideea politică a universalității romane, care a dat naștere și ideei de demnitate umană universală.

Diaspora care s-a întors în România pe 10 august a făcut acest lucru în numele unui set de valori pe care le-a deprins în experiența sa de înstrăinare. Ea solicita de multă vreme un pact național fondator al României contemporane. Răspunsul din interior a fost atît de elocvent, într un crescendo administrativ și legislativ al cărui deznodământ a fost tot pe 10 august, încît are vocația să îngroape ideea națională. Orice festivism este în acest context neavenit. Avertizam, cu aproape cincisprezece ani în urmă, că festivismul naționalist, mai cu seamă pe latura sa bisericească, riscă să devină o cămașă a lui Nessus pentru oricine îl va îmbrăca pentru a trece puntea. Dar de ce ai trece o punte care nu știi unde duce? Sau știm unde duce istoria?

Cu atît mai mult referința la Centenar ca la o incantație magică trădează această gîndire istoricistă și teleologică, conform căreia sensul scurgerii timpului peste lungul șir al generațiilor umane este realizarea unei societăți ideale utopice. Hegelianismul, pe care s-a construit statul național, și marxismul, pe care s-a întemeiat statul proletar, își dau mîna în a promite omenirii un viitor de aur pe seama și în detrimentul omului de azi. După secolul maximei violențe interumane din istoria lui homo sapiens, datorate părții din omenire care s-a considerat cea mai avansată pe calea realizării societății utopice, sîntem avertizați, după expresia pusă în gura lui Maiakovski, că idolatrizarea istoriei sfîrșește în sinucidere fraternă.

Foto: E. Enea

Cea mai bună parte din noi jpeg
Inima rezistă mai mult
Am petrecut mult timp căutînd sfaturi de domesticire a procrastinării.
image png
Lecția portugheză SAAL
Inovațiile metodologice ale SAAL, cum ar fi implicarea arhitecților în dezvoltarea comunitară
Zizi și neantul jpeg
Masa cea lungă
Pentru că viitorul era incert sau, dimpotrivă, înfiorător de cert în stagnarea lui.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Schimb de mame sau despre cum arată România
Trăim în continuare într-o țară foarte săracă
E cool să postești jpeg
Mai avem nevoie de profesori?
Este trecut cu vederea, în mod grosolan, faptul că această grevă a profesorilor, pentru drepturile salariale, este făcută tocmai în interesul copiilor.
Theodor Pallady jpeg
Cine este Hieronymus Bosch?
Hieronymus Bosch va rămîne atîrnat în muzeele altora, în vreme ce detectivii romanelor noastre polițiste vor purta neverosimile patronime neaoșe...
p 20 Gianfranco Ravasi WC jpg
O biografie în cruce
„Biografia lui Iisus” ţine mai ales seama de expresivitatea internă a Evangheliilor.
p 24 A  Manolescu jpg
Cu ochii-n 3,14
De fiecare dată cînd văd cîte un om pe stradă cu Dilema veche în mînă mă bucur de parcă m-aș întîlni cu un cunoscut. Încă nu-i salut, dar le zîmbesc. (A. M. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Colecționarii de momente
Adun într-un colț de memorie momente aparent obișnuite, care mie îmi spun o poveste.
Zizi și neantul jpeg
Vechi obiceiuri (ne)sănătoase
Diferența dintre ea și Emma Bovary era că Tincuța știa, exact, granițele dintre lumea visării și cea a vieții de toate zilele.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Doar o plimbare prin cartier
De vreo două luni încoace, mi-am făcut un obicei – indiferent de vreme, în fiecare dimineață pe la ora 9, ies la o plimbare prin cartier.
E cool să postești jpeg
Sfîntul Grobian al politicienilor
Însă, dacă erodează încrederea cetățenilor, politicienii sînt ei înșiși cei care vor cădea în această groapă.
p 20 Carol cel Mare WC jpg
Creștinismul carolingian, între cultură și politică
Ei au introdus astfel o concepţie despre rolul religios al suveranului, care nu a încetat să fie revendicată mai tîrziu.
foto BTC DV bis jpeg
Credința ca experiență
E un mister al libertății, căci fiecare în conștiință poate spune de ce deschide sau de ce nu.
p 22 WC jpg
Pascalia, piatră de poticnire?
Tema este delicată și necesită explicații extinse pentru a înțelege cîștigurile, pierderile și riscurile unui demers de schimbare a Pascaliei.
p 24 I  Morosan jpg
Cu ochii-n 3,14
Habar n-am dacă așa ceva poate fi socotit un experiment reușit sau nu.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Schimbări și obișnuințe
Dacă nu ieși din casă nu se întîmplă nimic nou.
Zizi și neantul jpeg
Familie și mese
Am crescut, prin anii 1970, cu o definiție mai curînd Disney a familiei.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Copilul care recită poezia
Bine că măcar poeziile de slavă și preamărire au dispărut, însă nu se știe pînă cînd.
p 20 Kemal Kili‡daroglu WC jpeg
Pluralism religios: democratul turc şi monarhul englez
În Europa larg secularizată, monarhul englez a celebrat Polul divin şi universalitatea iradierii lui.
Theodor Pallady jpeg
Populus Dei
„Mediile bisericești înalte" au văzut în simpla adunare a laicatului un soi de reformă protestantă!
P2000594 1 jpg
Mai, RDW și București
RDW reușește, în fiecare an, să aducă în lumina reflectoarelor un număr impresionant de artiști, designeri și arhitecți
E cool să postești jpeg
Ne pierdem copiii?
„Noi, adulții, sîntem cei care dăm exemplu copiilor, iar azi acest exemplu e cel mai rău imaginabil cu putință.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
● Urmăriți derularea scandalului „The Romanian deal” în care e implicat fiul (cam pușlama, după părerea mea) președintelui Biden. Vor ieși la iveală lucruri incredibile! (S. V.)

Adevarul.ro

image
„Secretul japonez pentru o viață lungă și fericită“. Cei mai longevivi oameni au aceste două trăsături de personalitate
Cei mai mulți centenari au trăsături de personalitate similare, care contribuie la creșterea duratei de viață, potrivit unui studiu.
image
Cum s-a transformat satul Viscri sub influența Regelui Charles. Localnic: „Era sărăcie mare” FOTO
Potrivit localnicilor, înainte de venirea lui Charles, la Viscri era „mare sărăcie”. Acum sunt multe pensiuni, puncte Gastro Local, afaceri, astfel că fiecare familie are măcar un angajat
image
Ce l-a ruinat pe Irinel Columbeanu și care a fost începutul sfârșitului: „A generat tocarea întregii mele averi”
Fostul miliardar de la Izvorani nu s-a sfiit să vorbească în ultimii ani despre declinul său. Irinel Columbeanu a povestit deschis despre ce l-a ruinat și cum a ajuns să piardă toată averea pe care a deținut-o.

HIstoria.ro

image
Cine au fost cele trei soții ale lui Ștefan cel Mare? Familia și copiii domnului Moldovei
Ștefan cel Mare al Moldovei a fost căsătorit de trei ori, de fiecare dată luându-și de soţie o reprezentantă a unei mari familii aristocrate, de confesiune ortodoxă. Mai întâi, Ștefan s-a căsătorit, în vara anului 1463, într-un context în care plănuia organizarea unei cruciade ortodoxe împotriva Imperiului Otoman, cu Evdochia, care descindea după tată din neamul marilor duci ai Lituaniei. Tatăl ei, Alexandru al Kievului, era văr primar cu Cazimir al IV- lea, regele Poloniei și marele duce al Lit
image
Drumul României către Tratatul de la Trianon
Nimeni nu s-ar fi putut gândi la începutul anului 1918 la o schimbare totală în doar câteva luni a condițiilor dramatice în care se găsea România.
image
Tancurile în timpul Războiului Rece
Conflictul ideologic izbucnit între Uniunea Sovietică și aliații occidentali a dus la acumularea unor cantități enorme de material militar și la dezvoltarea inevitabilă a armei tancuri.