O ezitare milenară

Urmăresc și eu „cu atenție și îngrijorare“ dinamica ortodoxiei noastre majoritare, care se află într-o dramatică minoritate la scară globală: reprezentăm, ca moștenitori ai Bizanțului, 12% din lumea creștină și 4% din umanitate. Statistic, știința occidentală (catolică și protestantă) produce mai multe referințe (academice și teologice) la Biserica noastră decît reușim noi înșine. Prin poziția lor dominantă, celelalte ramuri ale creștinismului ne fac și pe noi vizibili. Și asta se întîmplă încă din secolul al XIX-lea, cînd elitele ortodoxe pun – din Rusia pînă la Atena și Belgrad – temeliile unui învățămînt modern. Pînă azi, manualele universitare pentru cei care vor să studieze propria tradiție răsăriteană sînt tributare conceptelor, metodelor și paradigmelor explicative fabricate în Apus, de la Reformă pînă azi.

Această stare de fapt este camuflată sub un discurs autosuficient și triumfalist, explicabil psihologic. Istoria post-bizantină a creștinismului răsăritean seamănă foarte vag cu o excursie de plăcere: turcocrație, apoi războaie balcanice, despotism slav sau, pentru românii din Transilvania habsburgică, un lung regim de apartheid, ca să nu mai pomenim opresiunea „ateist-științifică“ a deceniilor comuniste. În plus, lumea ortodoxă contemporană este divizată prin filetisme și autocefalii. Moștenim, de asemenea, ura antilatină a bizantinilor: după ce Marea Biserică a fost cucerită de otomani, Athosul a preferat protectoratul noii împărății islamice: i se părea inacceptabil cel venețian (căci memoria lui 1204, cînd latinii ocupaseră Constantinopolul pe navele Republicii, era încă vie). La fel procedaseră bizantinii după sinoadele unioniste de la Ferrara – Florența, cînd au ales mai curînd turbanul decît pălăria de cardinal. Era o stare de spirit întreținută și accentuată timp de un mileniu, după domnia lui Justinian, cînd imperiul romeilor se orientalizează. Între secolele VII și XII, Bizanțul a făcut mai mult comerț și schimburi culturale cu perșii, arabii și turcii decît cu apusenii de rit latin. Dincolo de mizele sale teognostice, disputa Grigore Palamas – Varlaam de Calabria, din veacul al XIV-lea, poate fi citită în aceeași cheie antioccidentală. Trebuie să cunoști aceste antecedente pentru a pricepe reziliența ostilității față de Apus în lumea noastră. Ne-am integrat în UE și NATO, pentru că am înțeles (nu era prea greu!) că de acolo provine prosperitatea materială. Mental însă, stăm sub presiunea tectonică a unei îndelungate atitudini polemice: ne agravăm conștient sau nu exotismul, extraneitatea, incompatibilitatea genetică, trăind colectiv o stare de tragică dedublare identitară.

În lumea ortodoxă slavă, pro-rusismul e ambalat în mitologia celei de-a treia Rome (Moscova). Noi, ca neam latin, tolerăm mai bine dialogul și ne complacem într-un bovarism al romanității. Nu degeaba am fost primul stat post-comunist majoritar ortodox care a binevoit să-l primească în vizită apostolică și ecumenică pe marele Papă Ioan Paul al II-lea, un Sfînt saurocton, care biruise balaurul bolșevic (în Polonia natală și mai departe, pînă la Vladivostok). Conștiința latinității – alimentată și pe filieră greco-catolică – se adaugă influenței majore a Franței asupra constituirii statului nostru modern, pentru a face din BOR singura Biserică ortodoxă unde antioccidentalismul persistă, fără să devină doctrină oficială. Bătălia nu e deloc închisă și nici cîștigată. Există un național-comunism rezidual, recuperat în cheie populistă și convertit la o retorică a excepționalismului mesianic ortodox: un soi de ghiveci salvaționist, în care noi, poporul ales și nedreptățit de soartă, unim într-o bizară narațiune „spiritualitatea“ geto-dacică, cruciadele balcanice tîrzii și critica morală a „decăderii“ apusene de azi. Numai o parte a Sfîntului Sinod înțelege că – prin diaspora noastră masivă și prin structura noastră identitară – avem vocația unei ortodoxii în comuniune strategică și intelectuală cu pestrița, bogata și orgolioasa lume occidentală. În ce mă privește, sprijin această perspectivă de trei decenii. 

Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.