Giorgio La Pira

Într-o vreme a corupției endemice și a suspiciunii generalizate devine cu totul implauzibilă relația dintre viața spirituală și politică. Pentru unii, nu ar fi posibilă din principiu. Numai titlul unei cărți a lui Jean Daniélou, L’Oraison, problème politique, ar stîrni nedumerire, dacă nu chiar indignare. Alții văd însă riscul ca viața spirituală să fie grav atinsă de tentațiile subterane ale vieții politice. În fine, sînt – sau, mai bine spus, au fost – și cei care trăiesc vocația spirituală a politicului. Jacques Maritain, filozof care a susținut cu pasiune și justețe cauza democrației și a libertății, atrăgea atenția încă din perioada imediat următoare celui de-al Doilea Război Mondial că democrația nu poate fi menținută doar procedural, în virtutea respectării regulilor și normelor. Ea are nevoie de ceva mai mult pentru a-și depăși propria fragilitate. Are nevoie de sens, de inspirație, de un tip de liant pe care nu-l pot oferi singure procedurile onest aplicate. Fragilitatea democrației reflectă, inevitabil, fragilitatea umană, iar măreția ei este în egală măsură o măreție pe care o poate întrupa omul. După război, cînd speranța reconstrucției încerca să înfrunte dezolarea și ruina, măreția aceasta de care are nevoie democrația – și care nu e altceva, se pare, decît fructul vieții spirituale – s-a văzut la lucru. Robert Schuman, Alcide De Gasperi, Charles de Gaulle, Konrad Adenauer au ilustrat din plin vocația spirituală a politicului. Din aceeași vîrstă a istoriei face parte și Giorgio La Pira (1904-1977), ale cărui „virtuți eroice“, după cum sună formula rituală, au fost de curînd recunoscute de Papa Francisc.

În Italia, și astăzi La Pira este o referință a supremului devotament pentru binele comun. Profesor de drept roman la Universitatea din Florența și combatant antifascist, el intră în marea politică în ’46 ca membru al Constituantei, apoi ca subsecretar într-unul dintre guvernele De Gasperi, dar mai ales ca primar al Florenței între 1951-57 și 1961-65. A încarnat o sensibilitate socială care îl situa în zona de centru stînga a democrației creștine, dar ceea ce manifesta cu adevărat nu era o poziție ideologică, ci o radicală și completă asumare evanghelică. Acțiunea sa publică, angajamentul său politic, disponibilitatea față de cele mai dificile probleme ale florentinilor și ale lumii erau susținute și, în cele din urmă, încredințate unei vieți interioare autentice. În 1927 fusese consacrat ca terțiar dominican, cu numele de Frà Raimondo, pe care și-l alesese încă din 1925, iar în 1936 avea să fie primit în faimoasa Mănăstire San Marco din Florența, unde îi fusese atribuită o chilie. De altfel, toată viața și-o va petrece în cele mai austere condiții, cu o neabătută fidelitate ascetică, neavînd niciodată o casă proprie, fiind în același timp primarul Florenței care organiza primul Congres „pentru pace și civilizație creștină“, în 1952, în toiul tensiunilor postbelice, sau „Congresul primarilor capitalelor lumii“, tot la Florența, în 1955, cînd reprezentantul Moscovei va asista în Bazilica franciscană „Santa Croce“ la liturghia celebrată de Cardinalul Elia Dalla Costa. Giorgio La Pira, prietenul nevoiașilor, servind personal, indiferent ce rol public avea, pe săracii care veneau să asiste la liturghia dedicată lor într-una dintre bisericile florentine (tot o inițiativă a tînărului La Pira), era în același timp animat de o intensă, irepresibilă, contagioasă vocație a păcii. Au rămas în istoria acelor ani călătoriile sale „misionare“ la Moscova, participarea sa la procesul de Ostpolitik mai ales prin Fédération Mondiale de Villes Jumelées, organizație al cărei președinte este din 1967, dar și încercările de mediere pentru o soluție politică în Vietnam în 1965. Neatins, de altfel unul dintre puținii, de contestările studențești din ’68, dar nici ferit de eșecuri, călătorește neobosit ca mesager al păcii și, după cum mărturisește, ca simplu mărturisitor al Evangheliei. Cei care l-au cunoscut i-au evocat de multe ori irezistibila vocație a prieteniei și zîmbetul inocenței neverosimile în țesătura dramatică a lumii în care trăia. La Pira a dovedit, cu siguranță, în ochii contemporanilor săi, că viața politică poate avea înălțime, că onestitatea deplină este posibilă și că aceasta vine din ceea ce mulți disprețuiesc: smerenia. 

Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. Cea mai recentă carte publicată este Corpul îngerilor. Fragmente dintr-o istorie a ierarhiilor cerești (Humanitas, 2017).