Rău îi cu rău… da-i mai rău fără rău!

Am citit cu viu interes recentul articol „Nu putem pleca toți“ al dnei Ana Maria Sandu, jurnalistă și scriitoare. Referitor la documentarea privindu-l pe scriitorul Răzvan Petrescu, dînsa citează următoarea frază a acestuia: „Îmi pare extrem de rău că n am plecat în Belgia, cînd s-ar fi putut, în 1990. Că n-am plecat oriunde.“ În această mărturisire dînsa citește „o dezamăgire care sapă tunele în sufletele și mințile multora dintre noi“. Sub impresia neechivocei poziționări a domnului R.P., mi-a venit dintr-odată în minte zicala din care am făcut titlul de mai sus. Am auzit-o cîndva, demult. Acest adagiu nu este pesimist și nici „dilematic“. Găsesc că exprimă o resemnare optimistă reflectînd o atavică stare de spirit creștin-ortodoxă. Voi încerca numai să-i dau de gîndit dlui R.P., exprimîndu mi punctul de vedere asupra „plecaților“ în sensul bătrînescului adagiu. Precizez că înțeleg amărăciunea dînsului, îmi sună bine cunoscută…

Mă încumet să opinez de pe poziția celui care a plecat din țară în 1975, cînd procesul de restalinizare, inițiat cu patru ani mai înainte, făcea deja pași repezi într-o Românie care, oricum, era o închisoare. Aveam atunci cam aceeași vîrstă ca dl R.P. în 1990, anul sîngeroasei mineriade, cînd s-au spulberat multe speranțe prematur făcute. Ale celor din țară și ale noastre, din diaspora.

În cei peste 40 de ani trăiți în Occident am avut parte de multe îndoieli și regrete, de sfîșieri sufletești poate comparabile în intensitate cu ale unuia ce se hotărîse, în 1990, să rămînă în țară. Cu o diferență esențială pe care cei tineri nu o mai pot înțelege: România nu mai era atunci o închisoare! De cîte ori, în decursul anilor, cînd îmi mergea rău, dar și cînd îmi mergea bine, nu mă mustra cîte o voce lăuntrică: „Nu ți-ar fi fost mai bine să nu fi plecat? Nu cumva ai pierdut mai mult decît ai realizat?“ La acest punct, e musai să fac o digresiune privind „plecații“ înainte și după 1989.

Ce însemna așadar „plecat“ înainte de revoluție ? Existau „plecații“, existau și „fugiții“. Cei din urmă își luau lumea în cap nu altminteri decît masele de migranți care asediază astăzi „fortăreața Europa“. Se fugea trecînd Dunărea înot în Iugoslavia, cu riscul de a fi împușcat de grăniceri sau extrădat. Alții se porneau cu barca în lungul coastei bulgărești ca să ajungă în Turcia, unde-i aștepta cel mai nenorocit lagăr de refugiați. Între 1948 și 1989 au murit, eșuînd, mult mai mulți dintre acești fugiți decît cei căzuți la Zidul Berlinului. Majoritatea „plecaților“ erau etnici germani și evrei care părăseau țara legal, fiind cumpărați cu bani grei de Occident, unde erau lăsați abia după lungi șicane și despuiați de tot ce aveau. Exista apoi categoria celor ce ieșeau din țară tot legal, cu sau fără „epoleți invizibili“, în misiuni culturale, științifice, sportive etc. În cursul anilor de aur, din ce în ce mai mulți dintre ei refuzau să se mai întoarcă acasă, ceea ce le atrăgea eticheta de „trădători“ de țară. Încălcînd acordurile de la Helsinki, autoritățile din țările comuniste îi condamnau, chiar dacă nu se manifestau public contra regimului. Deci și aceștia erau „fugiți“, plecarea lor fiind fără întoarcere. Acesta a fost și cazul meu. „Fugiții“ aveau parte de o dublă ostracizare. Era de așteptat ca „fugitul“ să fie viguros înfierat la locul de muncă, în ședințe de colectiv și de partid. Previzibile erau desigur și ponoasele pe care trebuiau să le tragă familiile lor. Dureros și inuman era însă comportamentul nu puținor prieteni, chiar apropiați, nu numai față de „fugitul“ pe care acum îl huleau, ci și față de familia lui. Cu atît mai pervers cu cît, în sinea lor, gîndeau la fel ca cel „fugit“. De la o zi la alta nu-i mai cunoșteau pe cei din familie, schimbau trotuarul cînd îi întîlneau… Şi aceştia deveniseră ciumați! Era din frică sau cumva dintr-o lăudabilă indignare patriotică? Nu, cred că în majoritatea cazurilor, dintr-o invidie urîtă, scîrboasă. O pizmă alimentată constant de fabulații asupra vieții de huzur de care se bucurau fugiții în Occident. Era o stare de spirit întreținută, din păcate, și de netoți din diaspora care se făleau cu minunatele lor reușite, mințind cu nerușinare. Unii veneau în țară cu Mercedes-uri second hand închiriate sau împrumutate. Din nenorocire, această mistificare dăinuie și astăzi, în forme mai „îndulcite“. Plecații nu mai sînt acum trădători de țară. Sînt însă mai departe pizmuiți. Reușita lor umană sau profesională în străinătate era văzută de unii (mă tem că de mulți!) cu ochi răi, ulcera, în timp ce nereușita îi umplea de bucurie: „Știam io bine că Icsulescu e un neisprăvit. Ce credea el ? Că sperie Occidentul? În locu’ lui, aș fi ajuns acolo de mult bogătaș!“ Între invidie și dispreț rămînea astfel numai puțin loc pentru omenie…

M-aș încumeta să împărtășesc cîteva observații și reflecții personale asupra soartei „plecaților“ de ieri și de azi, uzînd de propria-mi experiență ca și de cea a altora, acumulată în cursul timpului. Îndeobște, îți lași țara dezamăgit de eșecuri și frustrări de tot felul, amenințat sau deznădăjduit de politica guvernanților. Un întreg complex de factori care-ți fac, la un moment dat, existența în patrie de nesuferit. Îți faci speranțe, mai mult sau mai puțin întemeiate, că afară îți va fi altfel, îți va fi „bine“ sau măcar „mai bine“. În Europa, din fericire, nu mai este cazul să-ți spui: „Îmi iau lumea în cap, la nimereală, numai să scap de aici!“ Îmi amintesc cum, în vremea mea, „Occident“, pentru cel ce nu mai suporta, însemna „acolo unde se poate rămîne“, deci tot atît de bine Turcia ca și Tanzania. Acum poți emigra gezielt într-o țară care reprezintă ceva pentru tine, a cărei cultură, mod de viață și limbă îți sînt cît de cît cunoscute, unde poate ai mai fost ca turist sau ca invitat. Poți însă să fii cît crezi tu de edificat: altceva este să te duci ca musafir și cu totul altceva să vrei să te stabilești acolo. Chiar dacă nu emigrezi în Canada sau Australia, ci undeva în Comunitatea Europeană, și în ciuda înlesnirilor făcute în ultimii ani. Mă întreb cît timp va mai dura această idilă în condițiile crescîndului iredentarism și ale recrudescenței xenofobiei, chiar față de comunitari.

Ca „plecat“, te vezi, deci, confruntat cu un neprevăzut, cu instituții, mentalități, obiceiuri și reguli sociale, cu prejudecăți și cu o ignoranță la care nu te puteai aștepta. Neprevăzutul îți poate rezerva și cîte un coșmar, în sensul că, de ce te-ai ferit mai mult în țară, te poate paște în străinătate. De mobbing nu am avut parte nicidecum în țară și, mult timp, nici în cursul existenței mele de wandering scholar. Pînă ce m-a nimerit, în 1993, la o minusculă universitate, într-o regiune a Franței frumoasă, dar „profundă“ ca o Siberie. Acolo, mărginirea intelectuală și xenofobia unor chers collègues cu influență au conlucrat ca să mă elimine din instituția lor. Solidarizarea cu mine a mai multor colegi francezi și germani nu a putut împiedica nimic.

Celor ce emigram pînă în anii ’90, adaptarea la modul de existență din paradisul capitalist ne venea mult mai greu. Și astăzi încă, shopping-ul în supermarket uri îmi dă amețeală, iar mersul la bancă mă deprimă pentru tot restul zilei… Factorul lingvistic nu este hotărîtor, căci am întîlnit destui sași care se simt români în Germania sau în Austria. Ai luat cu tine un bagaj de trăiri și simțăminte pe care l porți pentru totdeauna în adîncul sufletului tău. Dacă nu mă înșel, Herta Müller afirma odată că, dacă România a alungat o, România din sufletul ei, ea, nu o poate alunga… De fapt, duci o existența schizoidă. În trecut visam mereu că, întors în țară, mi se lua imediat pașaportul ca să nu mai pot ieși. Nu a fost numai coșmarul meu. Ca să-ți reușească adaptarea, trebuie să regîndești și să refulezi multe. Vei trăi momente în care-ți spui „Mă simt acum acasă“. Vei trăi și altele în care iar te va chinui nostalgia. Într-un cuvînt, vei fi acolo un înstrăinat pentru totdeauna, cu consecințe pentru viața ta profesională, ca și pentru cea de zi cu zi. Mi s-a dat destul de des a înțelege că sînt de prisos, că mai bine m-aș întoarce de unde am plecat… Un reazem moral pentru mulți este religia, dar bigotismul te izolează și mai rău, închizîndu-te într-un ghetou. Vîrsta la care emigrezi joacă un mare rol: cel mai bine e să ai pînă în 30 de ani. Pentru mine, emigrat la 33 de ani, a fost tîrzior… Pleci de unul singur? Sau însoțit de cineva drag, de familie? E mai bine să nu rămîi singur, ci să-ți găsești partener acolo unde te afli. Te va ajuta mult… și ca să te debarasezi o de sumedenie de prejudecăți din bagajul nostalgiei tale. Bineînțeles că meseria joacă un mare rol și, legat de aceasta, ce proiect de viață îți faci. Dacă ești pus numai pe făcut bani și eșuezi, mai bine te întorci acasă. De cine anume are nevoie „noua“ ta patrie? Într-o societate aflată în plină îmbătrînire este multă lipsă de îngrijitori de bătrîni. Bineînțeles, de informaticieni și, după cîte știu din Franța și din Germania, de medici și sanitari. Acolo sînt doriți cu brațele deschise, dar nu pentru clinici de lux, ci pentru spitale sau dispensare rurale, în funduri de țară unde nu vor să se înfunde autohtonii și unde vor avea de tras din greu. Mă duce gîndul înapoi la colegii mei din tinerețe, mediciniști bucureșteni, îngroziți de repartizarea lor la țară, de care nu puteau scăpa. O fi, oare, atît de mare diferența între Cucuieții din Vale și Borghorst-Horstmar în Westfalia „mea“? Din păcate, provincialismul este cam același peste tot. În plus, bunăstarea materială, în loc să te deschidă la minte, mai degrabă îți depune grăsime și pe creier. Oamenii de știință au desigur șanse, depinzînd însă de factori conjuncturali care-i depășesc. În special Germania, aflată încă în zodia vacilor grase, este deschisă chiar pentru umanioare. Există finanțări statale și private și pentru teme de cercetare sau de doctorat ieșite din comun. Tinerii cercetători și universitari români pot concura fără probleme într-un asemenea cadru. Subvenționarea, de regulă pe bază de burse sau contracte, este pe durată strict limitată, după care urmează precaritatea. Italienii, cei oropsiți mai mult ca alții de această cumătră, au născocit un Santo Precario, patronul celor în cauză. Printre adoratorii acestuia m-am numărat și eu, ani în șir.

Cum le este emigranților „artiști ai cuvîntului“? Foarte rău le-a fost mult timp unui André Makine, nevoit să doarmă multe nopți în cavourile din Père Lachaise, sau unui Emil Cioran, îndelungă vreme portar de noapte la un hotel. Și Cioran, și Makine au renunțat să mai scrie în limbă maternă, au decis să se aculturalizeze și numai în felul acesta au intrat în empireul literelor europene. A fost mai înainte și cazul lui Benjamin Fondane, ca și al dadaiștilor români. În zilele noastre, o evoluție similară au cunoscut, tot în exil, Virgil Tănase sau Dumitru Țepeneag, iar din tînăra generație, Dana Grigorcea sau Alexandra Badea. Nu oricine este în stare sau dispus pentru o asemenea „metanoia“. Traducerile de bestsellers românești, mai cu seamă proză, suscită puțin interes în străinătate, chiar dacă traducătorul se numeşte Alain Paruit sau Gerhardt Csejka. Mai norocoși sînt liricii bilingvi: am putut trăi direct viul interes suscitat de recitările publice ale Norei Iuga, ale Elizei Macadan, ale lui Gellu Naum şi Caius Dobrescu, mai întîi în original, apoi în traducere.

Aș distinge, în perspectivă diacronică și în spiritul adagiului din titlu, trei ipostaze ale „răului“ din țară cu care s-a văzut, respectiv se vede confruntat, „plecatul“. Un „rău“ resimțit ca absolut a fost cel dinaintea anilor ’90, adică un „rău îi cu rău“, cel al fugitului fără înapoiere. Speranța că dincolo va trăi „un bine absolut“ spulberîndu-se, se mulțumea cu „un bine“ relativizabil chiar pînă la nivelul unui „mai puțin rău decît în țară“. Pentru „plecatul“ după 1990, s-a putut petrece procesul relativizării „răului din țară“ și al „împuținării binelui“ din străinătate. În zilele noastre, cel ce-și lasă țara nu mai este nici înfierat, nici hulit, poate numai pizmuit de cel ce nu se poate hotărî să „plece“. Cel ce se „înapoiază“ după un bun răstimp poate spera că va fi acceptat și dorit. Scriu „spera“! I se poate tot atît de bine întîmpla ca, grație vechiului reflex, să fie mai departe invidiat că „n-a mîncat salam de soia“, mai ales dacă se întoarce cu buzunarele goale. De la intrarea țării în UE încoace, asistăm la o mobilitate fără precedent, în special a celor tineri, la un va-et-viens neîngrădit pentru milioane de români. Statutul „plecatului“ și al „înapoiatului“ tind să devină comutabile. Poate că s-a atins deja momentul, sau se va atinge curînd, cînd plecații vor spune: „rău“ îi cu „răul“ din ţară, da-i mai puțin rău decît cu „binele“ din străinătate.

Poate că totuşi mă înșel… da’ nu „rău“ de tot? 

Alexandru Cizek este clasicist și trăiește la Münster. A fost asistent la Catedra de Literatură Comparată a Universităţii Bucureşti, pînă în 1975. A publicat, între altele, Alexander bifrons. Le Roi et le Sage. Études sur la légende d’Alexandre le Grand de l’Antiquité au Moyen Âge, Clermont-Ferrand, 1997.

Foto: Jorge Diaz, flickr