Unele lucruri, totuși, mai bune
Ne-am învățat, în general, să ne plîngem de toate cele din jurul nostru, din România, în special de chestiunile birocratice. Am auzit chiar, destul de des, în taxiuri, mai ales, celebra, deja, frază „Că doar sîntem în România, ce vă mirați?“
Ideea generală e că, la noi, cam toate merg prost și că asta e cumva sinonim cu România. În mare parte, din păcate, e adevărat. Și totuși, în ciuda noianului de disfuncții și inadvertențe, mai există și unele lucruri care funcționează. Sau care funcționează mai bine decît înainte.
Desigur, rămîne de văzut în raport cu care „înainte“. Cu cel recent sau cu cel la care mă raportez eu, din vremea lui Ceaușescu, de pildă. Cert e că, cel puțin în anumite instituții, comportamentul funcționarilor din birouri publice, cel puțin al unora dintre ei, s-a schimbat considerabil. Îmi aduc aminte de momentele de pe vremea lui Ceaușescu cînd mergeam cu mama la notariat, de pildă. Erau cozi interminabile, iar funcționarele de acolo erau regine: tunau, spînzurau și primeau șpagă liniștite. De fapt, aproape că nici nu se putea rezolva ceva fără șpagă sau/și fără o cunoștință în spate. Trebuia, cam peste tot, să fii trimis de cineva, să cunoști pe cineva care cunoaște pe cineva.
Am fost crescută cu acest lanț fără sfîrșit al slăbiciunilor, care se întindea ca o caracatiță asupra tuturor domeniilor cu care aveam de-a face. La notariat, cum spuneam, trebuia să cunoști pe cineva ca să poți rezolva într-un timp oarecum decent orice problemă legată de acte. Dacă nu cunoșteai, nu-ți rămînea decît să fii tu prima verigă din lanțul slăbiciunilor. Să-ți iei inima-n dinți și să fii tu cel care-și face prima cunoștință oficială. Asta nu se putea întîmpla oricum: trebuia să ai tupeu, dar nici asta nu era suficient. Îți mai trebuia o oarecare prestanță, un look adecvat. Conta să fii îmbrăcat bine și să ai o atitudine cool. Cool, dar nu cool arogantă. Nici cool umilă nu dădea bine. Trebuia să fie cool apreciativă – mai mult decît apreciativă: trebuia să te duci întins la persoana respectivă, ca și cum ea ar fi fost singura din lume care te-ar fi putut rezolva. Adică tu, cetățean respectabil, nu mai puteai fără ea și fără serviciile ei, îți puneai soarta în mîinile ei și erai gata să faci orice pentru asta. Nu doar să-i dai săpunuri Rexona, țigări Kent sau whiskey Ballantine’s. Nu. Să fii în stare, de pildă, să-i ajuți nepoata să se angajeze. Sau să-i faci rost de un abonament, eventual de protocol, la Cinematecă.
Totul era serviciu contra serviciu. Cînd îi aud, azi, pe tot mai mulți oameni de vîrsta a doua și a treia spunînd că toată lumea se descurca, pe vremea lui Ceaușescu, mă revolt. Nu se descurca deloc toată lumea. Sigur, cei mai mulți se descurcau petrecîndu-și mai întreaga viață la o coadă sau alta. Dar nu toți oamenii erau capabili să-și facă relații, nu toți aveau destul tupeu pentru asta, nu toți aveau ce servicii sau produse oferi în schimb. Unii erau pur și simplu niște oameni la locul lor, care își vedeau de treabă cît de bine se putea pe atunci, fără compromisuri, și care mîncau ce apucau. Mai luau din piață cartofi, morcovi, ceapă și mere, mai stăteau la o coadă și mai mîncau pe la cîte un restaurant, uneori, dacă aveau bani.
Sistemul te obliga, ca să supraviețuiești, să fii necinstit cumva organic. Să-ți schimbi valorile morale, să le reverși de bunăvoie. Am rămas, cei născuți și care și-au petrecut cel puțin o parte din viață atunci, deformați. În orice domeniu, de la doctor la slujbe, te duci unde cunoști. Trebuie să cunoști pe cineva ca să ai acces „unde trebuie“. Și să oferi ceva în schimb: dacă nu mai funcționează, în anumite locuri, chestia cu șpaga, oferi un serviciu de orice fel. Faptul că, mai nou, serviciile pe care le primești sînt deja plătite nu schimbă, în cazul multor persoane, datele problemei: dacă-i oferi ceva pe lîngă plata oficială, te va trata mai bine.
De asemenea, acum sînt destui care se adresează cu diverse probleme unor persoane noi și necunoscute, citind doar comentariile despre acestea de pe net. Dar unii dintre noi, care am prins un pic mai mult decît adolescența în perioada comunistă, continuăm să recurgem la telefonul fără fir în cazul diverselor servicii. Încă nu avem curajul să ne informăm unde se întîmplă chestia de care avem nevoie și să deschidem, pur si simplu, încrezători, o ușă necunoscută, cu conștiința că treaba pentru care am venit va fi îndeplinită corespunzător. Conform cu un alt fel de cutume, de reguli ale jocului într-o altfel de societate.
De obicei nu se-ntîmplă așa. Dar de curînd, ducîndu-mă pe la niște ANAF-uri să iau diverse acte și pe la Registrul Fundațiilor și Asociațiilor, am avut numai surprize plăcute: doamnele cu care am avut de-a face s-au purtat frumos, m-au ajutat să-mi completez cererile și s-au oferit să-mi dea mai repede actele cerute (în loc de 30 de zile, chiar într-o săptămînă). Știu, o să mi se spună că sînt excepții. Dar sînt mai mult de una. E un început.
Foto: adevarul.ro
