Societate

Populația satelor românești pare îmbătrînită. Oameni care s au născut, au crescut și au îmbătrînit la țară, nu totdeauna în același sat, unii s-au strămutat „după om“ sau „după femeie“ un deal mai încolo. Sînt oameni care au cunoscut foarte puțin o altă realitate

De ce să dau 7 lei cînd pot lua cu 3? Nu știu dacă mă înțelegi, omule – chiar, tu de ce dai 7 lei pe un kil de vinete foarte la fel cu cele de 3? Cele de 3 ocolesc taxe, se vînd en gros, omul vrea să scape repede de 5.000.000 de kile de vinete, dacă m-a găsit pe mine, de ce nu? Recunosc că, în acest parcurs, am trecut de legume proaste, refuzate, retardate, de 1-2 lei, dar cu care puteai face supa azi și prin ele găseai de o salată mîine. Acum, însă, exact aceeași legumă de 7 lei o găsesc la 3.

„Tatiii, uite o colivăăă!“, țipă o fetiță grăsuță care ține de coarne o bicicletă roz. „Co-li-bă“, o corectează taică-su, iar eu rîd.

E crusta groasă a ipocriziei. A înfășurat planeta ca într-un cocon. Într-o capsulă. Ca stratul vulcanic de pe Herculaneum și Pompeii. Acum, nemulțumirea și setea de răzbunare sînt atît de mari încît crusta pocnește zilnic. Iar prin crăpăturile ei izvorăsc rîuri de lavă. O materie incandescentă care pîrjolește totul în cale, cu credința că vindecă absolut orice, aidoma focului purificator, tămăduitor. Unii îi spun „populism“. Dar o fac, mai degrabă, din comoditate. Și cu iluzia că lu

Responsabilitatea persoanei capătă o sporită greutate. Biserica Catolică, mai sensibilă la semnele vremii, dă astăzi acestei teme o deosebită importanţă. De curînd, cardinalul Stella, prefect al congregaţiei pentru cler, a adresat preoţilor un avertisment împotriva „abuzului spiritual“

BOR a reacționat înființînd mitropolii, episcopii și parohii pentru ultimul val (copleșitor) de români desțărați. S-au înmulțit ele și consulatele, numai că mai încet decît structurile canonice ale Patriarhiei Române în diaspora

Explică în 30-50 de cuvinte titlul poeziei «Bărăganul» de Vasile Alecsandri.“ Eu pot doar în 15 cuvinte, altele nu îmi mai vin în minte: pentru că în poezie este vorba despre Cîmpia Bărăgan. De-aia se numește așa poezia.

Dumitru era și bunicul meu, în felul lui, modest și discret, un soi de sfînt. Un sfînt mic, de familie, de curte și de cartier. Nu refuza pe nimeni și ajuta, cu drag, pe oricine i se adresa. Deși spunea că nu crede în Dumnezeu și că e ateu (băiat de preot fiind), era, în practică, cel mai bun creștin pe care l-am cunoscut.

Orașele sînt organisme delicate, care cedează foarte repede în fața dezastrelor în comparație cu satele, infinit mai reziliente (la mine la țară, acea iarnă nici nu s a simțit, n-a fost păstrată în memoria nimănui). Doi, că oamenii nepreveniți sînt foarte ușor de îngenunchea

Nu mai aveai energie să-ți duci copilul la dansuri și la pian, nu mai aveai chef să-l supraveghezi atunci cînd își făcea temele, să și le facă și singur. De multe ori, creșterea copilului se rezuma la nevoile primare, la regulile stricte din cartea Mama și copilul – igienă și nutriție. Am crescut mai proști, mai inculți? Nu neapărat, pentru că, avînd mai multă autonomie, alegeam să învățăm și singuri ceea ce ne plăcea. Am fost mai puțin iubiți? Categoric nu, poate doar această iubir

Și uite viitorul. Pasul al doilea, invers. Plastic cu vagi urme de sare. Ha-ha-ha. Și chiar cred că se vor naște, cum s-au născut în fapt după anul 2000, generații care vor considera firesc ca plasticul să nască sare. Marea plasticului va naște sare. Ce mișto! Trăim, nu glumă.

Fîșîitul neîntrerupt al traficului, betoanele, zgomotul familiar al orașului pe Calea Văcărești. Am pornit de data asta cuminte spre blocurile Asmita. Mă tot uitam în dreapta mea, din ce în ce mai nerăbdătoare să ajung în oaza aia de verdeață despre care auzisem atîtea. Am grăbit pasul, mai că-mi venea să alerg.

Dintre toate națiunile ortodoxe pe care le cunoaștem astăzi (greacă, rusă, română, bulgară, sîrbă, georgiană etc.), singurele care au beneficiat neîntrerupt de un stat medieval și modern, care să le asigure o infrastructură civilizațională, au fost națiunile rusă și română.

Recenta apariție a Laudelor lui Iacopone da Todi, în colecția „Biblioteca italiană“, coordonată de Smaranda Bratu Elian și Nuccio Ordine (Humanitas, 2018), este realmente un eveniment cultural. Grație științei și talentului profesoarei Oana Sălișteanu,

Era suficient ca doamna interimar să citească presa, cinci minute, la o cafea, și se lămurea. „Remedierea cît mai urgentă a dificultăților“? Așa ca Făt-Frumos, într-o zi cît alții în treizeci de ani? Mai exact, cum o să procedeze doamna

Cele mai „dulci“ senzații sînt cele de toamnă. De început de toamnă, cînd ea se păstrează aurie, chiar dacă mai alunecă spre variantele roșcate sau brune. Aerul de toamnă parcă-l și vezi, auriu. Dar, oricum, îi simți răcoarea temperată, fix atît cît trebuie.

Faci instinctiv o eschivă în lateral, dar umbra balconului cu balustradă din inox se prăvale ca-naripata Cotîrjacă și traversezi năuc să vezi mai bine monstrul hulpav, atent să nu te împiedici de rădăcinile unei buturugi foarte groase, care încă mai împung asfaltul

Ungurii îi așteaptă pe polițiști cu sucuri și cu prăjituri făcute în casă și le zic: „Domnule dragă, stinge te rog girofarul de mașină din fața casei, că ne e rușine!“

Dacă voi credeți că ei numesc asta toleranță, identitate de gen, vă înșelați. Nici unul nu vorbește în capul lui o asemenea limbă. La ce folosesc așa cuvinte mari și necunoscute?

Un cioban care-și face un selfie cu un selfie-stick.  La picioarele lui e o oaie, în spatele lui, ca să intre în poză, e o biserică.

„Compasiunea pentru suferinţa străină“ şi alteritatea tare a divinului sînt/pot fi locuri de întîlnire a religiilor. În primul caz, atenţia/dezbaterea/colaborarea religiilor ar pune asupra condiţiei noastre privirea ochiului divin. În al doilea caz, atenţia/înţelegerea/elanul lor se lasă atrase de ochiul Necuprinsului.

BOR are de digerat referendumul: fără victimizare, spre o schimbare de atitudine și cultură eclezială. Asta comportă neutralitate politică și o cură de austeritate la vîrf, dublată printr-o apropiere de societate și o pastorație în care se reflectă subiectele postmodernității:

În clasa a VI-a am început să am primele note de 10 la matematică. În clasele primare făceam parte din așa-numita categorie (largă) de populație școlară numită „brînză bună în burduf de cîine“.

Mulți dintre semenii noștri, cei care au o muncă de birou, se duc zilnic într-un loc numit „serviciu“, unde se așază într-un colț al lor și-și fac treaba, care o fi ea. Fie că sînt într-o încăpere separată, fie într-o hală cu destui alții, au un loc fix unde lucrează.

Nu-i poți cere să fie tămăduitor și criminal fără a-l jigni și, mai mult, fără a-l împinge în zona rupturilor ontologice. În absența unui raport obligațional femeie-medic, nici nu se pune problema ca exercitarea libertății de conștiință prin refuzul avortului la cerere să însemne impunerea unei anumite motivații,

Banditul de zahăr se înhăitează cu mîrșavul cartof prăjit și cu mafia organizată a șuncii de Praga. Am fost la rîndul meu copil, iar nutriția mea și a altora asemeni mie ținea în primul rînd de supraviețuire, adică „să-i dăm copilului ceva să mănînce!“

La orice pescărie s-a băgat pește proaspăt. Din coadă dă peștele pus acolo, pe tarabă. Caras, crap. Nisetrul și somnul vin gata terminați. Carasul-crapul mai reușesc să supraviețuiască drumului. Dau bine pe tarabă, făcînd ultimele mișcări de cha-cha-cha sub

Nu mi-a plăcut niciodată la școală. Cel puțin în clasele mici, am fost constant îngrozită de ideea că iar trebuie să mă duc în mediul ăla care mă scotea din cunoscut și mă băga abrupt în necunoscut. Orele mici, de dimineață, cînd trăgea mama de mine să mă dezlipească din patul cald. Uniforma aia apretată și rece pe care trebuia s-o pun pe mine. Ghiozdanul rigid din mușama cartonată care devenea tare ca piatra în diminețile geroase de iarnă. Teancul de caiete îmbrăcate

Ţările Române au oferit, în secolele XV-XIX, ideii ortodoxe o platformă de coagulare fără de care nu ne putem reprezenta astăzi istoria creștinismului răsăritean. Trăsătura definitorie a acestei idei este tocmai caracterul ei eclezial și spiritual, bazat pe o distanța precaută față de tentațiile înregimentărilor politico-militare. Rezultatul celor patru secole de gestație istorică a fost afirmarea unei unități religioase supranaționale. Astfel, din cenușa Bizanțului s-a născut ortodoxia.

Alexandru Țipoia a fost redescoperit în toată polivalența geniului său: expoziții, cataloage, studii semnate de Amelia Pavel, Ioana Vlasiu și Pavel Șușară readuc în atenție una dintre operele majore ale artei românești din a doua parte a secolului al XX-lea.

Ar fi păcat să stăm pe margine, noi, adulții de azi, și să bombănim acru în fața unei lumi noi care se deschide sub ochii noștri: lumea în care vor crește și se vor maturiza copiii noștri. Adolescenții și tinerii de acum. Merită făcut efortul de adaptare, reflectînd la cîteva întrebăr

Mă enerva că trebuia să dau tot timpul șpagă și bacșișuri în diverse situații, pentru ca lucrurile să funcționeze. De la taxiuri la doctor. Acum pot merge la cabinete particulare unde plătesc oficial, cu bon, și pot călători cu Uber-ul făra să scot nimic în plus din buzunar.

Nu mai vedeam nimic prin hubloul lui. Bărbații nu observară că tînărul nu mai participa la conversație. Se pregăteau de contactul cu solul. Fetița era invidioasă și își sîcîia mama cu întrebări. După aterizare și aplauzele ușurate ale pasagerilor, băiatul porni telefonul mobil și sună pe cineva

Olimpiu Borzea urma să plece în Grecia, cu cîțiva partizani, ca să fugă de Securitate. Era o perioadă în care se înmulțeau arestările. Securitatea devenea tot mai puternică. Era începutul anilor ’50 și se strîngea lațul, cum se spune. Așa că singura speranță pentru cei din Rezistență era fuga din țară.

Extremele care iau în brațe valorile creștine, însă ura pe care o manifestă fățiș le anulează de fapt orice formă de credință (oare credința nu prespune toleranță și iubire față de aproapele tău?). Totuși, de ce se întîmplă așa? Pentru că niciodată societatea românească din istoria recentă n-a fost dispusă mai mult la a urî ca acum. Și niciodată, după 1990, nu a fost de fapt mai încărcată de ură.

Florin Lăzărescu a căutat cafeaua vieții și a alunecat cu gîndul spre conserva vieții. Uite ce mai shopping a făcut. A vînat o ficțiune.

Dacă vreun băiat macaronian se căsătorea cu o fată din afara comunității, nu era chiar așa de grav, însă. Era băiat, deh, știți cum sînt băieții. Noi aveam sărbătorile noastre, aveam niște tradiții care ne țineau în picioare ca neam și nu aveam să pierim așa, în negura istoriei, fără să ne luptăm zdravăn.