Societate

Fîșîitul neîntrerupt al traficului, betoanele, zgomotul familiar al orașului pe Calea Văcărești. Am pornit de data asta cuminte spre blocurile Asmita. Mă tot uitam în dreapta mea, din ce în ce mai nerăbdătoare să ajung în oaza aia de verdeață despre care auzisem atîtea. Am grăbit pasul, mai că-mi venea să alerg.

Dintre toate națiunile ortodoxe pe care le cunoaștem astăzi (greacă, rusă, română, bulgară, sîrbă, georgiană etc.), singurele care au beneficiat neîntrerupt de un stat medieval și modern, care să le asigure o infrastructură civilizațională, au fost națiunile rusă și română.

Recenta apariție a Laudelor lui Iacopone da Todi, în colecția „Biblioteca italiană“, coordonată de Smaranda Bratu Elian și Nuccio Ordine (Humanitas, 2018), este realmente un eveniment cultural. Grație științei și talentului profesoarei Oana Sălișteanu,

Era suficient ca doamna interimar să citească presa, cinci minute, la o cafea, și se lămurea. „Remedierea cît mai urgentă a dificultăților“? Așa ca Făt-Frumos, într-o zi cît alții în treizeci de ani? Mai exact, cum o să procedeze doamna

Cele mai „dulci“ senzații sînt cele de toamnă. De început de toamnă, cînd ea se păstrează aurie, chiar dacă mai alunecă spre variantele roșcate sau brune. Aerul de toamnă parcă-l și vezi, auriu. Dar, oricum, îi simți răcoarea temperată, fix atît cît trebuie.

Faci instinctiv o eschivă în lateral, dar umbra balconului cu balustradă din inox se prăvale ca-naripata Cotîrjacă și traversezi năuc să vezi mai bine monstrul hulpav, atent să nu te împiedici de rădăcinile unei buturugi foarte groase, care încă mai împung asfaltul

Ungurii îi așteaptă pe polițiști cu sucuri și cu prăjituri făcute în casă și le zic: „Domnule dragă, stinge te rog girofarul de mașină din fața casei, că ne e rușine!“

Dacă voi credeți că ei numesc asta toleranță, identitate de gen, vă înșelați. Nici unul nu vorbește în capul lui o asemenea limbă. La ce folosesc așa cuvinte mari și necunoscute?

Un cioban care-și face un selfie cu un selfie-stick.  La picioarele lui e o oaie, în spatele lui, ca să intre în poză, e o biserică.

„Compasiunea pentru suferinţa străină“ şi alteritatea tare a divinului sînt/pot fi locuri de întîlnire a religiilor. În primul caz, atenţia/dezbaterea/colaborarea religiilor ar pune asupra condiţiei noastre privirea ochiului divin. În al doilea caz, atenţia/înţelegerea/elanul lor se lasă atrase de ochiul Necuprinsului.

BOR are de digerat referendumul: fără victimizare, spre o schimbare de atitudine și cultură eclezială. Asta comportă neutralitate politică și o cură de austeritate la vîrf, dublată printr-o apropiere de societate și o pastorație în care se reflectă subiectele postmodernității:

În clasa a VI-a am început să am primele note de 10 la matematică. În clasele primare făceam parte din așa-numita categorie (largă) de populație școlară numită „brînză bună în burduf de cîine“.

Mulți dintre semenii noștri, cei care au o muncă de birou, se duc zilnic într-un loc numit „serviciu“, unde se așază într-un colț al lor și-și fac treaba, care o fi ea. Fie că sînt într-o încăpere separată, fie într-o hală cu destui alții, au un loc fix unde lucrează.

Nu-i poți cere să fie tămăduitor și criminal fără a-l jigni și, mai mult, fără a-l împinge în zona rupturilor ontologice. În absența unui raport obligațional femeie-medic, nici nu se pune problema ca exercitarea libertății de conștiință prin refuzul avortului la cerere să însemne impunerea unei anumite motivații,

Banditul de zahăr se înhăitează cu mîrșavul cartof prăjit și cu mafia organizată a șuncii de Praga. Am fost la rîndul meu copil, iar nutriția mea și a altora asemeni mie ținea în primul rînd de supraviețuire, adică „să-i dăm copilului ceva să mănînce!“

La orice pescărie s-a băgat pește proaspăt. Din coadă dă peștele pus acolo, pe tarabă. Caras, crap. Nisetrul și somnul vin gata terminați. Carasul-crapul mai reușesc să supraviețuiască drumului. Dau bine pe tarabă, făcînd ultimele mișcări de cha-cha-cha sub

Nu mi-a plăcut niciodată la școală. Cel puțin în clasele mici, am fost constant îngrozită de ideea că iar trebuie să mă duc în mediul ăla care mă scotea din cunoscut și mă băga abrupt în necunoscut. Orele mici, de dimineață, cînd trăgea mama de mine să mă dezlipească din patul cald. Uniforma aia apretată și rece pe care trebuia s-o pun pe mine. Ghiozdanul rigid din mușama cartonată care devenea tare ca piatra în diminețile geroase de iarnă. Teancul de caiete îmbrăcate

Ţările Române au oferit, în secolele XV-XIX, ideii ortodoxe o platformă de coagulare fără de care nu ne putem reprezenta astăzi istoria creștinismului răsăritean. Trăsătura definitorie a acestei idei este tocmai caracterul ei eclezial și spiritual, bazat pe o distanța precaută față de tentațiile înregimentărilor politico-militare. Rezultatul celor patru secole de gestație istorică a fost afirmarea unei unități religioase supranaționale. Astfel, din cenușa Bizanțului s-a născut ortodoxia.

Alexandru Țipoia a fost redescoperit în toată polivalența geniului său: expoziții, cataloage, studii semnate de Amelia Pavel, Ioana Vlasiu și Pavel Șușară readuc în atenție una dintre operele majore ale artei românești din a doua parte a secolului al XX-lea.

Ar fi păcat să stăm pe margine, noi, adulții de azi, și să bombănim acru în fața unei lumi noi care se deschide sub ochii noștri: lumea în care vor crește și se vor maturiza copiii noștri. Adolescenții și tinerii de acum. Merită făcut efortul de adaptare, reflectînd la cîteva întrebăr

Mă enerva că trebuia să dau tot timpul șpagă și bacșișuri în diverse situații, pentru ca lucrurile să funcționeze. De la taxiuri la doctor. Acum pot merge la cabinete particulare unde plătesc oficial, cu bon, și pot călători cu Uber-ul făra să scot nimic în plus din buzunar.

Nu mai vedeam nimic prin hubloul lui. Bărbații nu observară că tînărul nu mai participa la conversație. Se pregăteau de contactul cu solul. Fetița era invidioasă și își sîcîia mama cu întrebări. După aterizare și aplauzele ușurate ale pasagerilor, băiatul porni telefonul mobil și sună pe cineva

Olimpiu Borzea urma să plece în Grecia, cu cîțiva partizani, ca să fugă de Securitate. Era o perioadă în care se înmulțeau arestările. Securitatea devenea tot mai puternică. Era începutul anilor ’50 și se strîngea lațul, cum se spune. Așa că singura speranță pentru cei din Rezistență era fuga din țară.

Extremele care iau în brațe valorile creștine, însă ura pe care o manifestă fățiș le anulează de fapt orice formă de credință (oare credința nu prespune toleranță și iubire față de aproapele tău?). Totuși, de ce se întîmplă așa? Pentru că niciodată societatea românească din istoria recentă n-a fost dispusă mai mult la a urî ca acum. Și niciodată, după 1990, nu a fost de fapt mai încărcată de ură.

Florin Lăzărescu a căutat cafeaua vieții și a alunecat cu gîndul spre conserva vieții. Uite ce mai shopping a făcut. A vînat o ficțiune.

Dacă vreun băiat macaronian se căsătorea cu o fată din afara comunității, nu era chiar așa de grav, însă. Era băiat, deh, știți cum sînt băieții. Noi aveam sărbătorile noastre, aveam niște tradiții care ne țineau în picioare ca neam și nu aveam să pierim așa, în negura istoriei, fără să ne luptăm zdravăn.

Cunosc trei persoane care au făcut de curînd pelerinajul la Compostela. O doamnă din Craiova care se ocupă de o mică afacere cu produse handmade. O franţuzoaică de şaizeci de ani, antropolog cu specializare în cultura niponă. O tînără care urmează să-şi înceapă studiile universitare.

Tînăra generație (deja masiv secularizată) se va înstrăina de BOR și va îngroșa zona anticlericalismului de extracție neo-marxistă. Sînt de asemenea convins că ierarhii cu adevărat inteligenți și responsabili pricep deja că bisericile se vor goli dacă magisteriul rămîne captiv în trecutul îndepărat sau recent.

Minoritățile sexuale vor rămîne cu singurătățile lor într-o mare de „majoritari“, în timp ce familiile „tradiționale“ se vor întoarce la școlile proaste, programele ruginite, gîndul la plecarea peste graniță, copii abandonați în maternități etc.

Faptul că femeile munceau mai mult decît bărbații, pe atunci, era însă o realitate. Precum și faptul că ajungeau „bau-baul“ despre care vorbeam și din cauza lipsei de timp și de mijloace pentru a se îngriji, precum și a unei culturi în acest sens: nu existau procedeele cosmetice de azi, nu se mergea la sală. Iar felul în care erai educată, ca ființă de sex feminin, era foarte puritan. Ideea era, pe scurt, să nu rămîi gravidă înainte de vreme, pentru că-ți nenoroceai viața.

Rezist Zürich este, pînă la urmă, o portavoce a celor care își iubesc țara. Autoritățile elvețiene n-au rămas indiferente la eforturile asociației. „Cînd lucrurile s-au mai liniștit, ne-au invitat în Parlamentul Elveției – invitație pe care o delegație a Rezist Zürich a onorat-o pe 28 august. Între timp însă, participaserăm la mitingul diasporei din București

Vestul și Estul sînt la cîteva mii de ani-lumină distanță, și nu vorbim despre țări, despre granițe reale sau mentale, vorbim despre oameni, despre nepăsarea și delăsarea lor. Cum treci granița cu Cehia, reapar șmecherii de pe șosele care se grăbesc și „îți fac cu farurile“, autostrada e praf, veșnic în lucru, GPS-ul ne a redirecționat pe un drum național cu două benzi, bară la bară pînă la Brno. La benzinării

S-a dat drumul la must. Se aduc butoaie, storcătoare direct în piață și se stoarce într-o veselie must. Am stat ca prostul duminică, în Obor, la tarabe. Mi am crăcănat ochii să văd gesturi, agiteala, mustăria. Pute a boască piața așa cum trebuie să pută. O piață, pute a leguma care-i de sezon, a mișcare de gospodar. Pute a varză, a pepene, a strugure, a măr. Pute a pîine rumenă, a mititei. Pute pentru că nu-i doar leguma de frunte pe tarabă, ci-i leguma descompusă la gunoi, aruncată

Astfel, criza ucraineană nu este decît ieșirea la suprafață a unei tensiuni acumulate și a blocajului instituțional care s-a așternut asupra Bisericii Ortodoxe după Primul Război Mondial. Problema constă tocmai în principiul filetismului care a prevalat în organizarea bisericească din ultimul sfert al secolului al XIX lea și care se referă la faptul că fiecare națiune are dreptul să pretindă la propria sa Biserică autocefală.

Istoria și scenografia grotei de pe Muntele Gargano este o parabolă a funcției îngerului și a căutării spirituale a omului: simbolismul ascensional, însoțit de coborîrea inițiatică, lasă ca în punctul final al parcursului epifania îngerului să fie pur indicativă

Copilului nu i-a spus nimeni că urmează să fie „relocat“ într-un alt cămin, în alt oraș. Asistenții maternali nu o făcuseră. Nimeni nu le spusese să o facă, părinții nu primiseră nici o indicație de la psihologii direcției de protecție a copilului,

Am fost o „fană necondiționată“ în sensul că știam exact ce și cît e filmul și-l valorizam, în limitele lui. Cînd eram prost dispusă, mai puneam cîte puțin din el și funcționa de fiecare dată: era soluția mea „pufoasă și dulce“ la latura cenușie

Pisică e mult spus, pentru că, deși intact, animalul se mumificase între cele două construcții. Privind atent peretele vecin, pentru a identifica posibile fisuri de remediat înainte de a începe construcția nouă, am descoperit, cam la doi metri de la sol, într-o adîncitură, un pisic, mumificat și el. După dimensiuni, părea de cel mult două săptămîni.

Pentru unii dintre noi, apocalipsa sînt ceilalți oameni. Într-un oraș ca Beijing, unde oriunde te-ai uita nu poți să scapi de senzația că o să mori sufocat de gaze de eșapament sau călcat în picioare de unii dintre cei douăzeci de milioane de locuitori ai orașului.