Epoci, familii, prejudecăți
Anii ’80 mi se par, cînd mă uit la clipuri ori filme de atunci, complet din altă viață. De la coafuri la vestimentație și pînă la mentalități. Anii ’80, cînd eu eram la liceu, apoi la facultate.
Ani marcați de tot soiul de prejudecăți și tabuuri – ca toate epocile, de altfel. Doar că atunci, aflîndu-ne sub dictatură – dictatura ceaușistă –, parcă toate erau mai augmentate și mai de speriat. De persoane LGBT nici nu se vorbea, homosexualitatea era un delict, pentru care puteai face pușcărie. Iar statutul femeii era complet altul decît acum. Era – eu cel puțin așa o vedeam – o societate cît se poate de patriarhală. Bărbatul continua să fie considerat pater familias și era, chiar, în anumite cazuri, unic susținător al familiei sale. Femeile, cele mai multe, totuși lucrau. Ba chiar se spunea că lucrau două norme, una la serviciu și una acasă. Acasă trebuiau să „presteze“ pentru familie, în sensul că găteau, călcau, făceau curat etc. Munceau dublu, era greu, dar se considera că așa e „în firea lucrurilor“.
Bărbații, desigur, își aveau și ei sarcinile lor, cum ar fi dusul gunoiului, bătutul covoarelor, mersul la piață. Nu toți, orice generalizare e dăunătoare – erau și excepții, bărbați care ajutau la toate. Poate tocmai de asta femeile, bietele, după o vîrstă, deveneau ceea ce eu, adolescentă fiind, numeam, peiorativ cumva, „gospodine“. Țin minte că am și făcut un Dosar pe tema asta la Dilema, pe vremuri. În Dosar descriam „gospodina“ ca pe o doamnă supraponderală, cu părul scurt și permanent, îmbrăcată într-o rochie înflorată gen capot. „Gospodina“ simboliza, pentru mine, cel puțin, pe vremea aia, și un fel de sfîrșit al aspirațiilor de orice fel, plafonarea absolută.
Evident, și astea erau prejudecăți. Faptul că femeile munceau mai mult decît bărbații, pe atunci, era însă o realitate. Precum și faptul că ajungeau „bau-baul“ despre care vorbeam și din cauza lipsei de timp și de mijloace pentru a se îngriji, precum și a unei culturi în acest sens: nu existau procedeele cosmetice de azi, nu se mergea la sală. Iar felul în care erai educată, ca ființă de sex feminin, era foarte puritan. Ideea era, pe scurt, să nu rămîi gravidă înainte de vreme, pentru că-ți nenoroceai viața. Puritanismul ăsta se explica mai puțin la nivel ideologic (deși erau și aici niște reminiscențe), cît, mai ales, pragmatic. Precum bine se știe, în epoca ceaușistă avorturile erau interzise și, mai mult de atît, nici pastile anticoncepționale ori prezervative nu se găseau.
Pe scurt, să faci sex era un risc. Nu era de glumă, viitorul ți-ar fi fost terminat. Sau, dacă nu, măcar complicat. În facultate, mai tîrziu, cînd majoritatea fetelor își începuseră viața sexuală, de cele mai multe ori fără contraceptive, atunci cînd rămîneau însărcinate recurgeau la avorturi ilegale. Avorturi ilegale în urma cărora au murit, se știe, atîtea femei. Sau, dacă n-au murit, au rămas cu probleme ginecologice atît de mari încît nu au mai putut rămîne însărcinate (și cunosc cazuri concrete în sensul ăsta).
Am depășit momentul ăla horror (și sperăm că nu ne vom mai întoarce la el). În anii aproape 2020 s-au schimbat multe din mentalitățile de mai sus. Femeia de o anumită vîrstă nu se mai califică drept „gospodină“, decît în puține cazuri, pentru că există alimentația sănătoasă, îngrijirile cosmetice, sportul, precum și o altă împărțire și simplificare a muncilor domestice. Din fericire, și puritanismul exagerat și circumstanțial a dispărut, majoritatea adolescenților își încep viața sexuală la vîrsta potrivită și avînd acces la mijloace contraceptive.
Lucruri care, acum 30 de ani, ni s-ar fi părut de neimaginat, acum ni se par, pur și simplu, normale. Să fi fost femeie divorțată, pe vremea de atunci, era o raritate și o problemă: aveai dosar prost, puteai avea necazuri la serviciu. Mai bine rămîneai într-o căsătorie nefericită, poate chiar cu violență domestică. Să faci un copil fără să fii căsătorită? Doamne ferește! Acum e ceva absolut firesc. Să fii crescut de tată, de un bărbat? Era ceva extrem de rar, cred că am întîlnit un singur caz. Acum nu mai contează, există pur și simplu și posibilitatea asta.
Ideea e că vremurile se schimbă, perspectiva se lărgește. Lucrurile esențiale rămîn, însă, aceleași: oamenii se adună și cresc copii împreună cînd se iubesc. În ce formă o fac e irelevant. Dacă o fac cu acte sau nu, e alegerea fiecăruia. Dacă ești credincios, căsătoria civilă nici nu prea are importanță, ci doar cununia religioasă (pe care oricum, în cazul Bisericii Ortodoxe, nu o pot face doi bărbați). Și atunci, de ce atîta tam-tam? Căsătoria asta, neesențială, de fapt, civilă, între un bărbat și o femeie nu o amenință nimeni. Oameni de același sex care se iubesc sau vor să fie împreună au existat dintotdeauna, doar că n-am avut ochi pentru ei, au fost mai puțin vizibili. De ce să facem dintr-o minoritate, și așa lipsită de drepturi în România, o amenințare? Mai bine să mergem pe linia, oricînd viabilă și, de fapt, creștinească a acceptării și toleranței, să înțelegem că lumea evoluează și să ne ocupăm de ceea ce contează cu adevărat.
