Percepții de toamnă
Odată cu trecerea anilor, parcă devin tot mai receptivă la ritmurile naturii. Nu numai că observ mai atent tot ce e legat de aceasta, de la pietre, pomi, frunze, flori la păsări și alte viețuitoare, ci chiar simt, diferit, fiecare anotimp.
Și aici nu mă refer la schimbările de temperatură (pe care, desigur, le percepem cu toții), nici la evenimentele citadine (care, și ele, sînt deja repartizate pe anotimpuri), nici la muncile gospodărești, de genul pusului murăturilor sau fiertului bulionului (la care, din păcate, nu mă pricep) și nici la acțiunile și tabuurile „omului tradițional“ (sau a ceea ce a mai rămas din această specie). Ci la un fel de simț, fizic și nu tocmai, diferit, al fiecărui anotimp.
Vara, de pildă, predomină, în ce mă privește, un sentiment de stagnare: soarele inundă casa insuficient protejată; nu-l mai simt, de mult, ca pe o binecuvîntare, ci mai curînd ca pe o apăsare: căldura lui ne face să băltim într-o nemișcare oblomoviană de rău augur. Ca să te ferești de ea, dai drumul aerului condiționat, după ce închizi toate geamurile. Se creează, astfel, un soi de climat nenatural, ca și cum am trăi într un mall personal, izolat și așteptînd, ca-n SF-urile de categorie B, să treacă războiul nuclear. Desigur, exagerez, dar există un asemenea sentiment de izolare față de lumea reală, o senzație de pușcărie. Pur și simplu, aștepți sfîrșitul perioadei. Și, cînd e nevoie, ieși din bîrlog să te mai aprovizionezi, ca să faci față pînă atunci.
Am exagerat – voit, știu. De pildă, la mare, vara e complet diferită. Ai senzația de libertate mai peste tot, dar mai ales cînd străbați, pleoscăind, plaja de-a lungul ei, prin apa mică de la mal, jucîndu te cu valurile, cu pietrele, cu scoicile. Și atunci cînd îi străbați nisipul de la mal pe sub luna plină, preferabil cu un vînt suflîndu-ți în față, simțindu-te ca un explorator (chiar dacă, de fapt, străbați doar o mică distanță spre un restaurant de pește).
E altfel, vara, și la munte sau la țară. La munte, dacă apuci să te urci pe înălțimi, odată ajuns acolo, la cota 2000, să zicem, vezi totul cu o claritate pe care n-ai mai cunoscut-o. Iar apropierea de cer, faptul că-i simți, aproape la propriu, greutatea-ușurătatea desupra capului, te face să te simți părtaș al altor lumi, mai înalte. La țară, ascuns undeva, la umbră, mai departe de praful obligatoriu, cu gîște, rațe și alte lighioane trecîndu-ți prin față, poți termina cărți groase, altfel inaccesibile.
Dar vara a trecut. Pentru mine, cele mai „dulci“ senzații sînt cele de toamnă. De început de toamnă, cînd ea se păstrează aurie, chiar dacă mai alunecă spre variantele roșcate sau brune. Aerul de toamnă parcă-l și vezi, auriu. Dar, oricum, îi simți răcoarea temperată, fix atît cît trebuie. El îți dă semnalul ieșirii din „închisoarea“ de vară. Poți deschide geamurile, îi poți da liniștit drumul înăuntru: casa nu va fi invadată, ci doar locuită, pașnic, de acesta. Nu te mai simți în stare de asediu cu natura, ci de conviețuire pașnică.
Diferențele dintre înăuntru și afară nu mai sînt atît de spectaculoase. Cînd ieși, pe oriunde, e o bucurie. Te bucuri de culori, de păsăretul năvalnic care se foiește care-ncotro. Și piața nu mai e strict utilitară, e poetică: poți să te plimbi pe acolo doar privind și, poate, luînd cîte o mostră din fiecare: un măr nu foarte mare, pe jumătate roșu, pe jumătate galben, un ardei lunguieț și roșiatic, un dovleac, desigur, portocaliu etc. Pentru mine, e momentul amușinărilor și explorărilor.
După care, treptat, începe să se întunece mai devreme și să se înfrigureze. Pe la ora 5 după-masa, cînd te afli pe vreun drum, deodată se lasă peste tine un întuneric cu tente reci, care te împinge spre următorul stadiu: cel al cuibăririlor. Nu ești, chiar ca vara, în război cu exteriorul, dar te bucuri de interior ca de o plapumă. Sub care te tîrăști ca-ntr-o vizuină, cu o carte și o lampă minusculă. Precum și cu ceva aburind alături, de pildă un ceai. E vreme de adăpostiri și visări. Nu contează că afară plouă sau burnițează, tu ești safe înăuntru, fără să rupi total contactul cu exteriorul: pe geamul întredeschis, ploaia apare ca un tablou.
Și în aer se strecoară, încet-încet, senzația de iarnă. Cînd noroiul de toamnă tîrzie, tinde, în măsura posibilităților, să devină zăpadă nu chiar imaculată, nu chiar precum albul Ariel, dar ceva spre acolo. Cînd ceaiul devine ciocolată caldă, păsările agitate se schimbă, mai toate, în ciori stabile, piața își pierde culorile și nu mai e nevoie de plapumă, căci căldură e din plin. Cînd iei în stăpînire, curajos, exteriorul înghețat, opus interiorului toropitor. Care interior se domesticește tot mai dihai, se îndulcește cu spiritul Crăciunului cel consumist și frivol, dar atît de confortabil. Cînd interiorul e bombardat cu ornamente de pom și filme Hallmark, ajungînd ca o imensă bezea roz, moale și pufoasă. La limita cu grețoasă, dar, totuși, agreabilă. Dar mai avem pînă atunci.
Foto: flickr
