Dialogul rămîne pe altă dată
Dezbateri multe pe tema referendumului pentru familie. De tot soiul: ponosite, agresive, fără noimă, multe dintre ele doar cu bojoci și „simțăminte“ curate. Televiziuni care pînă mai ieri se înjurau reciproc de mama focului sînt acum solidare întru inimă și dor de tradiție. Activiștii de serviciu ai oricăror cauze le pică în drum privesc cu dispreț orice dubiu, orice semn de întrebare, orice dilemă. (Trebuie subliniat faptul că, în tot acest zgomot sulfuros, singurii cu un discurs decent, cu întrebări ridicate cu legea țării și istoria LGBT în mînă, sînt homosexualii înșiși. I-am văzut și i-am ascultat încercînd să construiască un dialog cuviincios cu ceilalți. În cele mai multe cazuri, fără succes.)
Am să adaug și eu cîteva comentarii la mulțimea de vorbe care s-a adunat săptămînile acestea pe subiectul momentului.
● Televiziunile, ziarele nu au pierdut nici un prilej să transforme o șansă de dialog, pe o temă importantă, în circ, în spectacol ieftin, hămesite cum sînt după rating și înjurături. Căci ce fel de dezbatere este aceea în care un preot stă față în față cu un activist pentru drepturile LGBT? Cam care ar fi calea de mijloc, ideea generoasă sub semnul căreia s-ar putea întîlni cei doi? În ce loc neutru s ar putea întîlni un cunoscut, hipervocal activist „tradiționalist“ care, în trecut, a asistat impasibil la întreruperea abuzivă a unei seri cinematografice dedicate mișcării LGBT cu un homosexual?
● Am văzut bannerele pro-referendum, pro-„familie tradițională“ care împînzesc orașul: „Apără copiii României“. Dacă trebuie să apărăm copiii României, înseamnă că sînt în pericol. Din cauza cui? De ce căsătoria a două persoane de același sex ar pune în pericol copiii României? În mod evident, este un nonsens. O stîrnire a intoleranței. Am văzut și clipul de boicotare a referendumului, clip realizat de susținătorii LGBT. Personaje principale: copiii, de data asta, sechestrați, amenințați de familiile tradiționale. Pare-se că lumea adultă are mari dificultăți în asumarea, cu curaj, a propriilor probleme: punem copiii în prima linie a frontului. A unui front care nu este al lor, dar pentru care nu ezităm să le sacrificăm inocența, vulnerabilitatea.
● Încerc, zilele acestea, să mă pun în pielea unui membru LGBT. Acuzat că răpește copii. Că desființează familiile „tradiționale“. Că scade natalitatea. Că va corupe minori. Că este dușmanul Bisericii. Că e dușmanul oricărui bun român. Și mă întreb cum aș rezista în fața unui asemenea asalt venit din partea concetățenilor mei: zi de zi, la televizor, în parcuri, în tramvaie, în sate și orașe, „împricinatul“ află că este urît de trei milioane de locuitori. Mă gîndesc la adolescenții care nu s-au lămurit încă asupra orientării lor sexuale (eventual alta decît cea a majorității). Și la spaima cu care își trăiesc tatonările. Și nu pot să-mi alung din cap ideea că o societate care pricinuiește astfel de frici unora dintre membrii ei și astfel de impulsuri la ură altora este o societate strîmb așezată.
● Citesc pe Internet un articol în care autorul își exprimă, cu nostalgie, într-un paragraf mic, de final, dubiile, altfel benigne, în privința dreptului minorităților sexuale de a adopta copii. Atît a fost: au curs valuri de injurii, de la „gîndire limitată“ la „lipsă de caracter“, de la „narcisism și oportunism“ la „ipocrizie și ignoranță“. E plină lumea de oameni fără dileme. Fără dubii. Fără tatonări, fără mirări, doar cu convingeri. „Lumea bună“ a ajuns alergică la orice semn de întrebare, la orice mirare, la orice secundă de răgaz în fața neobișnuitului. Și iar îmi spun că, pe de altă parte, o lume în care n-am voie să fiu nedumerită, măcar, în fața unei legi care le dă voie părinților să treacă în certificatul de naștere al copilului, la rubrica sex, cuvîntul „divers“ e o lume brambura.
Cred că rezultatul referendumului va fi utilizat politic. Numai bun de pus la bătaie în campanii electorale, în cafteli televizate, în circ și scandal, luni bune de acum încolo. În ăst timp, minoritățile sexuale vor rămîne cu singurătățile lor într-o mare de „majoritari“, în timp ce familiile „tradiționale“ se vor întoarce la școlile proaste, programele ruginite, gîndul la plecarea peste graniță, copii abandonați în maternități etc.
Maria Iordănescu este psiholog.
Foto: T. Leth-Olsen, Flickr
