Aurul zilelor noastre

Cei care au avut „şansa“ să treacă prin „epoca de aur“ a comunismului la o vîrstă suficient de matură şi cu o distanţă suficient de mare pentru a putea articula un simptom pe potrivă îşi amintesc, poate, de întunericul în care plonjau adesea oraşele şi satele patriei, de frigul în care vedeau lumina zilei copiii noştri, de deplasarea spre miezul nopţii, cînd presiunea gazului o permitea, a întregului program casnic al celor chemaţi să-şi construiască un „viitor luminos“. „Tot înainte!“, strigau într-un glas pionierii. „Tot înainte era mai bine!“, adăugau pe la colţuri părinţii lor, cuprinşi de melancolia vremurilor de demult, „burghezo-moşiereşti“… Îmi amintesc cum, într-o bună zi – căci soarele nu înceta să răsară, deşi cozile pentru alimente se formau în toiul nopţii –, am fost tras într-un ungher de un prieten pentru a-mi citi două reţete dintr-o veche carte de bucate. Era vorba despre ouă „de casă“ şi piept de pui „de la ţăran“, despre unt şi frişcă şi despre alte asemenea bunătăţi greu de găsit în epoca noastră „de aur“. Reţetele vădeau un rafinament despre care nici măcar nu mai ştiam că existase cîndva. A le reciti era ca un fel de incantaţie. După un zbor scurt pe aripile fantasmelor alimentare, a venit şi surpriza. Cartea prietenului meu se numea Bucătăria pe timp de război şi fusese publicată la începutul anilor ’40, pentru a alina cumva pe români de rigorile şi lipsurile unei economii, tot de război, afectate de „penurie“. Dintr-odată şi prin contrast, situaţia noastră mi s-a părut a fi aceea a unui Don Quijote prăbuşit cu totul în mizerie, care, deşi continua să confunde, „cavalereşte“, întunericul cu lumina, binele cu răul, urîtul cu frumosul, nu mai reuşea, din nefericire, să-şi amintească cum anume putea fi transmutat Nigredo-ul comunismului în Aur autentic. Or, fără perspectiva Aurului alchimic, nici Nigredo nu mai e Nigredo.

Ştiam, ca mulţi alţii, despre mitul celor patru epoci: de aur, de argint, de bronz şi, ultima, de fier, „cea neagră“. Mai ştiam şi că ni s-a dat să trăim în aceasta din urmă, epoca Nigredo-ului, aşadar. Era ea, însă, asumată în mod conştient ca o primă şi necesară oportunitate pentru a intra în procesul unor dificile trans-formări – iar nu re-formări! – al căror azimut urma să fie Aurul însuşi? Freud, deja, descoperise un lucru curios, şi anume că trauma nu coincide, în şi prin ea însăşi, cu simptomul, că acesta din urmă are nevoie de o anumită distanţă şi de un anumit timp în raport cu evenimentul „traumatic“ pentru ca inconştientul să poată formula un răspuns propriu, adică subiectiv. Există, de pildă, persoane care sînt atît de nenorocite încît nici nu ştiu cît de nenorocite sînt. Şi nu mai ştiu asta pentru că se confundă cu nenorocirea însăşi. Cine se lamentează de propria nenorocire înseamnă că mai are încă o distanţă faţă de ea, fie și una discursivă. Or, simptomul, adică reflexul traumei în şi prin „analogul“ ei, Nigredo-ul, este prin definţie „post-traumatic“. Într-un anume fel, sîntem responsabili de el. Sîntem, altfel spus, responsabili de propriile noastre păcate, inclusiv de cele „structurale“, care se impun în pofida conştiinţei şi voinţei noastre: „Ştiu că fac ceva rău, dar nu mă pot împiedica s-o fac“. Proiectăm, adesea, precum Sfîntul Pavel, lucruri inspirate de cele mai bune intenţii şi, în ciuda eforturilor noastre, totul ne iese pe dos. Nigredo-ul nu este, în consecinţă, putrefacţia şi moartea „în sine“, ci doar răspunsul nostru la chemarea originară, la klesis, pentru a relua termenul folosit de Sfîntul Pavel. Cei ce răspund acestei chemări alcătuiesc o ek-klesia. Fie ea alcătuită, pentru început, de nişte păcătoşi „înnegriţi“ de patimi.

Iată paradoxul: Nigredo-ul este nu numai locul propriu întunericului, al umbrei, cum s-a mai spus, ci mai ales ne-locul im-propriu în care se formulează răspunsul nostru la chemarea originară a Aurului. O astfel de chemare nu răsună în şi prin performanţele noastre conştiente şi voluntare – fie ele excelente, aşa cum ni se cere astăzi –, ci în cele inconştiente şi involuntare. Nu în „perfecţiunea“, ci în imperfecţiunea noastră. Atunci cînd sîntem im-perfecţi sîntem, de fapt, „în Perfect“. Nigredo-ul există, deja, în perspectiva Aurului. Ceea ce, invers, revine la a spune că Aurul este, deja, prezent în Nigredo. Consecinţa? Lucrarea, trans-formarea proprie Spiritului începe în şi prin lucrarea improprie asupra păcatului. Întîlnim perfecţiunea „Marelui Celălalt“, cum îl numeşte Lacan, doar în simptom, în ceea ce ne este impropriu. Şi sîntem responsabili de el – de Nigredo – pentru că el este un răspuns la mai sus pomenita klesis. La chemarea Aurului. Numai prin asumarea păcatul impropriu, acela al întunericului – fie el infernal – ne putem da seama, prin analogie, că avem o dorinţă a luminii – a paradisului. Ştim asta de la acelaşi Sfînt Pavel. Încă o dată, nu perfecţiunea, ci imperfecţiunea noastră este locul întîlnirii cu Aurul. O concluzie deloc „comodă“, desigur, cauză a unei angoase pe atît de mari pe cît de mare este miza ei contrară – dorinţa. Este ceea ce psihanaliza lacaniană o constată teoretic şi practic: angoasa „luciferică“ nu poate fi combătută decît prin dorinţa „paradiziacă“. Amîndouă acestea sînt unice, adică indeterminate în raport cu conştiinţa şi voinţa noastră. Avem de-a face aici cu o „strategie“ anume, anticipată de Sfîntul Siluan de la Athos şi preluată de cei care i-au urmat: „Ţine mintea ta în infern şi nu dispera“.

Din păcate, asistăm astăzi la o tendinţă cu totul opusă acestei străvechi şi, mai ales, confirmate strategii. Două sînt opţiunile cele mai prizate de semenii noştri în privinţa lui Nigredo. Prima, pe care Freud o constatase deja cu oarecare stupoare, revine pur şi simplu la identificarea cu propriul simptom dimpreună cu ignorarea, aproape totală, a Originii sale. Există, într-adevăr, isterice majore a căror conversie constă, bunăoară, în paralizia membrelor inferioare, deşi nimic din corpul lor organic n-a fost afectat în vreun fel. Se deplasează, aşadar, în fotolii rulante fără nici cea mai mică idee că nenorocirea care li se întîmplă ar putea fi urmarea unei alegeri, fie ea inconştientă. Juisează atît de mult de compătimirea celorlalţi încît simpla plîngere le este de ajuns pentru „a merge“ mai departe. Ce-i drept, fiecare dintre noi resimte în şi prin propriul simptom restul de juisare originară ratată. Îl regăsim „ca atare“ fie şi în cel mai „nevinovat“ dintre excesele noastre. Or, ignorarea acestei ratări presupune nu doar obnubilarea juisării originare, perfecte, ci mai ales alegerea, ca unic referent, a surogatului ei simptomatic. În ciuda naturii sale dureroase pentru că imperfecte. Adesea, semenii noştri preferă să menţină iminenţa acestei perfecţiuni fără să mai dorească a dobîndi şi imanenţa ei. De aceea, sînt mereu repetitivi pentru că repetiţia e tocmai locul insistenţei a ceea ce le scapă – Aurul însuşi. După un prim pahar de vin urmează al doilea, apoi al treilea şi tot aşa pentru că între primul şi al doilea, între al doilea şi al treilea, tocmai Vinul însuşi, cel perfect, este cel care insistă. Insistă, dar nu există. De aceea, cei aflaţi într-o astfel de „alegere“ nu mai au nici o distanţă faţă de propriul simptom – fie acesta adictiv – şi, în consecinţă, nici nu mai ştiu de unde vine el, care este funcţiunea lui. E ca şi cum Nigredo-ul ar fi fost asumat ca proprie identitate, fără a mai sesiza distanţa pe care Nigredo-ul însuşi o semnalează în raport cu Aurul. Nu mai există Aur. Nu există decît Nigredo. Identificarea alienantă cu simptomul obturează calea spre identitatea Aurului. Ceea ce vrea să spună că Nigredo-ul nu mai ek-sistă, practic, în raport cu Aurul. El se identifică cu noi înşine. Există, bunăoară, persoane care se pot identifica cu te miri ce: cu un rol anume, cu un partid anume, cu o echipă de fotbal anume şi, la limită, cu orice majoritate şi cu orice minoritate mai mult sau mai puţin alienantă. Societatea noastră contemporană e tot mai mult alcătuită din nişte comunităţi pur simptomatice. Nu mai există politicieni de stînga sau de dreapta, există doar un simptom de stînga sau de dreapta. Iar dacă te atingi de simptomul lor, e ca şi cînd te-ai atinge de ei înşişi. Astfel de persoane nu mai au dileme.

Cealaltă „opţiune“ constă pur şi simplu în eliminarea lui Nigredo, caz în care se pierde, definitiv, orice posibilitate de a mai intra pe calea Aurului şi, deci, a trans-mutărilor. Simptomul este recunoscut, desigur, dar pentru că este „incomod“, trebuie anulat, de vreme ce el trimite la putrefacţie şi la moarte. Toate ştiinţele şi tehnicile concurează pentru a atinge acest „ideal“. Există persoane care preferă să fie congelate, în viaţă fiind – pentru a nu putrezi, desigur –, cu speranţa că va veni vremea, „şi acum este“, cînd oamenii vor descoperi „gena morţii“ şi o vor putea definitiv „extirpa“ din genomul uman. Pînă atunci, în lipsa mijloacelor necesare pentru congelare, să ne ocupăm cu depresia şi cu angoasa putrefacţiei şi a morţii. Pentru asta avem la îndemînă o întreagă industrie de medicamente. De ce să fim deprimaţi pentru pierderea unei persoane apropiate? De ce să facem doliu? Mai bine luăm nişte antidepresive. Ce-i foloseşte mortului să fim deprimaţi? Şi de ce să fim angoasaţi de imprevizibilul zilei de mîine, de imprevizibilul dorinţei însăşi, fie ea a noastră sau a celuilalt? Să facă bine semenul nostru să spună „ce vrea el de fapt“. Să nu ne mai angoaseze cu „nu ştiu ce“-ul lui. Lucrurile trebuie să fie „clare şi distincte“. Iar dacă mai există pe ici, pe colo nişte resturi „inconfortabile“, dispunem de destule anxiolitice „de leac“. Adevărul înseamnă corectitudine, iar pentru a ne descurca cu aceasta din urmă, avem – slavă Domnului! – „evanghelia“ corectitudinii politice. Nu putem trăi incorect. Ne trebuie manuale – de preferinţă, cu exemple şi exerciţii – pentru a învăţa cum să fim fericiţi, cum să reuşim în afaceri, cum să fim mame bune. În treacăt fie spus, ar fi corect ca fiecare copil să vină pe lume cu un manual de întrebuinţare. Vom învinge, în fine, boala, bătrîneţea şi chiar moartea. Vom trăi cu toţii la fel de fericiţi: „I love You! / I love You too!“ Iată un ideal „social-democratic“ pe cale să compromită orice mişcare autentică de stînga tocmai pentru că el sugerează că am putea obţine Aurul fără nici un travaliu asupra lui Nigredo. Despre acest din urmă pericol ne-au avertizat mai mulţi oameni de stînga, autentici. De la Benjamin la Agamben.

Toate aceste rătăciri de la calea de Aur fac din simptomul nostru – adică din Nigredo – ceva cu totul întîmplător în timp şi aleator în spaţiu. Oricine şi oricînd poate face o depresie. Fie ea una majoră. Cîndva, însă, o astfel de depresie era aproape sinonimă cu melancolia, iar melancolia, cu una dintre cele mai grave forme de psihoză. Astăzi, termenul însuşi de „psihoză“ e prohibit pentru că e „incorect“. L-a folosit public o singură dată preşedintele Hollande al Franţei pentru a-l retrage apoi rapid. O făcuse, totuşi, cu prilejul catastrofei unui avion prăbuşit în Alpii francezi de chiar pilotul lui, sinucigaş, care găsise că ar fi „frumos“ să intre în lumea de dincolo împreună cu toţi pasagerii săi. O sută patruzeci şi nouă. Anchetele făcute de jurnalişti prin locurile în care trăise şi lucrase el conturaseră portretul unui „băiat politicos, simpatic şi amuzant“, „calm şi responsabil“. Adică unul foarte „corect“. Şi totuşi, în ziua catastrofei, pilotul renuţase din proprie iniţiativă la un concediu medical acordat de psihiatrul său, care îl urmărea „de ceva vreme“. S-a mai descoperit şi că formaţia lui de pilot fusese întreruptă vreme de şase luni, cînd pare să fi avut „ceva probleme psihologice“, şi că, de curînd, prietena lui îl părăsise. Cum de-a fost posibil ca, în concediu medical fiind – unul acordat de un psihiatru! –, pilotul să fi apucat manşa unui avion? Simplu: pentru că rigorile la fel de „corecte“ proprii confidenţialităţii datelor personale îl împiedecau pe medic să-i avertizeze pe superiorii companiei de seriozitatea situaţiei. Adversitatea generală împotriva psihiatriei – mişcare începută în anii ’70 – continuă pînă astăzi. Pentru că psihiatrii se ocupă de Nigredo. Dacă simptomele psihice sînt expresia subiectivă a ratării unui răspuns adecvat la chemarea Originii, atunci, concludea Lacan, este regretabil că revelaţia Originii însăşi şi, prin urmare, a Aurului spiritual îşi găseşte loc, astăzi, mai degrabă în spitalele de psihiatrie. Şi asta pentru că, aşa cum o spune în Scrierile tehnice ale lui Freud, am uitat că ratarea Originii este un mod – fie şi indirect – de a menţine vie problema revelaţiei: „Întreaga operă a lui Freud se desfăşoară în sensul revelaţiei. Revelaţia este resortul ultim a ceea ce căutăm în experienţa analitică“. Pornind, desigur, de la propriul simptom. 

Virgil Ciomoş este filozof şi psihanalist.

Foto: Victor Sassen, flickr