Copilărie furată
M-am născut într-un orășel mic, din doi părinți tineri de la țară. Mama croitoreasă, tata tîmplar, două meserii foarte bune pentru niște persoane care au plecat de la vaci și oi.
Am stat cu chirie o vreme, iar cînd cheltuielile deja deveniseră mari, tata a plecat în Spania. A fost o perioadă destul de grea pentru familia noastră; mama plîngea în fiecare seară și foarte rar vorbeau la telefon, deoarece un apel costa foarte mult. Spania nu îl mulțumea pe tata, sezonul de lucru se terminase, banii pe care îi primea erau puțini și a plecat. Un verișor i-a spus să meargă în Sicilia şi îl va ajuta. Zis și făcut, tata a luat un bilet spre Italia și la final s-a întîlnit cu verișorul. Acesta avea deja cîteva luni de Italia, așa că știa destul de bine limba. A vorbit cu un italian să îl ajute. I-a găsit un loc de muncă, păstor de oi, l-a dus în Marsala și, la destinație, acesta i-a cerut 200 de euro. După două săptămîni de lucru, tata a primit 200 de euro și și-a plătit datoria. În timp ce ducea oile la păscut, tata întreba fiecare persoană pe care o vedea pe cîmp, așa cum putea, din puțina italiană pe care o știa, de muncă.
La fiecare trei luni trebuia să se întoarcă înapoi pentru viză. Cînd a ajuns în țară, și-a dorit ca la următoarea viză să nu se mai întoarcă pentru a fi păstor. Reajuns în Italia, aceeași rutină. Avea grijă de oi și căuta altceva de muncă. După lungi căutări, a găsit un om cu suflet mare, și-a povestit pe scurt viața și dorința de a-și construi o casă, iar în cele cîteva minute acest necunoscut i a oferit un loc de muncă bine plătit, casă şi masă. Doar pentru o lună avea nevoie, dar tata a acceptat. Acesta i-a spus tatei că, dacă pînă pe data de 10 septembrie nu se întoarce în Italia şi nu îl contactează, va găsi pe altcineva. Tata s-a dus din nou în țară pentru a-și face viza și a nu se mai întorce ca păstor. Pe data de 10 septembrie, a ajuns în Marsala după un drum de patru zile cu autocarul. Cînd a ajuns, l-a sunat pe Bastiano și i-a spus că a venit pentru a munci. Bastiano şi Dora (soția) erau pe cîmp, s-au dus să îl ia și după masa de amiază, aceștia se întorceau la vie. Tata le-a spus că vine și el. După cele patru zile obositoare cu autocarul, tata a plecat direct la muncă.
Între timp, mama a hotărît singură să plece în Italia, a vorbit cu o prietenă să îi găsească de lucru și a plecat. Voia să îi facă o surpriză. Dar nu și-a dat seama decît atunci cînd era în autocar, cînd s-a uitat pe hartă, că locul unde se ducea era în nordul Italiei, iar tata era în sud, pe insulă. A stat o lună la locul de muncă, unde a îngrijit o femeie în vîrstă, și după aceea a plecat spre sud. Ajunsă la tata, nu avea nimic de lucru și aproape o lună a stat degeaba, doar căutînd ceva de făcut. Pînă la urmă a găsit cîte ceva la căpşuni, nimic stabil. Apoi a ajuns să o cunoască pe Maria, care avea o mamă cu unele probleme și avea nevoie de îngrijire. Mama a acceptat și, cînd se apropia momentul plecării pentru viză, a întrebat dacă poate să mă aducă pe mine. Aceasta a acceptat, cu condiția de a-și face în continuare treaba. Eu, în țară, tînjeam de dorul lor, abia așteptam finalul de săptămînă să sune la mătușa mea, să îi pot auzi. Spuneam „Nu mă mai vor, așa-i?“ Dar clipa revederii a sosit. Trei luni de zile am fost despărţită de mama. Trei luni în care am stat la mătuşa mea şi am făcut tot felul de trăsnăi. Cînd s-a întors, i-am spus să mă ia şi pe mine cu ei. Să mă pună în valiză şi să mă ducă acolo, numai să nu ne despărţim. Aveam 2 ani şi 11 luni cînd am plecat cu autocarul spre Italia, iar cînd am ajuns, pe 24 aprilie 2005, am împlinit 3 ani. Bastiano şi Dora mi-au fost ca nişte bunici. S-au jucat cu mine, m-au ajutat, mi-au dat jucării şi o mîngîiere cînd părinţii erau ocupaţi. În primul meu an cît am stat în Italia, am uitat complet limba română, nu mai ştiam să spun aproape nimic în limba mea maternă. Dar prin vizitele dese pe care le făceam spre ţară, pentru viză, îmi aminteam.
În Italia am avut norocul că am fost lîngă părinţii mei. Atît. Pentru un copil de 3 ani, nu aveam prieteni, jucării am avut puţine, încă mai ţin minte iepuraşul de pluș cu o ureche albă şi una neagră… Mama a lucrat un an la Maria şi după aceea s-a angajat pentru o perioadă destul de lungă la serele de căpşuni. Pentru că eram mică şi nu puteam fi lăsată acasă, mergeam cu ea. În acele solarii era foarte cald, era plin de albine, dar cu puținele jucării pe care le aveam „făceam de mîncare“ și le dădeam să guste muncitorilor. Acolo am întîlnit-o pe Aurelia, o doamnă extraordinară care avea multă răbdare şi care era efectiv fascinată de mine. Mi-a oferit în dar hăinuţe şi jucării, dar mai presus de atît, bunătate.
După 2007, România a intrat în Uniunea Europeană. Pentru unii poate nu a fost mare lucru, dar pentru mine a însemnat primul meu an de grădiniţă. În 2007, la 5 ani, am mers pentru prima dată la grădiniţă, în Italia. Iniţial, nu a fost uşor, pentru că eram „rumena“, am fost marginalizată, copiii nu se jucau cu mine, eu stăteam singură într-un colţ cu cîteva jucării. Doamna învăţătoare Rosetta a observat acest lucru şi a făcut tot posibilul pentru a mă integra în colectiv. La cele cîteva serbări pe care le-am făcut la grădiniţă, eu de fiecare dată am fost prezentatoare. Pentru că voiam neapărat să mi fac prieteni, să nu mai fiu singură, am observat că unele lucruri pe care le făceam eu îi amuzau pe colegii mei. Aşa că am încercat să fac glume şi să fiu pe cît de energică puteam. Aşa am reuşit să îmi fac două prietene, singurele cu care mă vedeam aproape zilnic şi cu care îmi împărţeam jucăriile. Am făcut un singur an de grădiniţă şi, la 6 ani, intrasem în clasa I. Rămăsesem acelaşi colectiv, nu mai venise nimeni de vîrsta noastră. Eram zece la număr. Iar eu eram prima pe clasă.
În 2010, părinţii mei au hotărît că eu şi mama am stat destul în Italia. Casa noastră era construită, după trei ani în care ne-am întors în ţară periodic pentru a mai lucra cîte ceva, și am avut unde ne întoarce. Nu era gata nici pe departe, mai erau multe de făcut, dar măcar era casa noastră. Nici acum nu e gata, dar nu ne plîngem.
Nouă asta ne-a oferit ţara noastră. Părinţilor mei – un motiv de plecare. Mie, ţara mea mi-a „furat“ cinci ani din copilărie şi alți cîțiva pentru acomodare. Ţara mea e locul unde am făcut primii paşi, dar care m-a făcut să mărşăluiesc spre necunoscut pe meleaguri străine. Ţara mea, cu bune, cu rele, m-a învățat să fiu puternică şi, dacă nu aş fi plecat atunci, probabil nu aș fi ceea ce sînt astăzi. Chiar dacă a fost greu, chiar dacă mi-aş fi dorit să simt mai mult copilăria, îi mulțumesc țării mele. Mulţumesc şi sper să te străduieşti mai mult să ne păstrezi.
Elisabeta-Denisa Sandu are 16 ani și este elevă la Colegiul Naţional „Augustus Treboniu Laurian“ din Botoșani.
Foto: Frédérique Voisin-Demery, flickr
