Pisica dintre case
În 2003 am construit o locuință nouă lîngă una veche. Între cele două case a fost lăsat un rost seismic de 15 cm, astfel încît structurile să nu se avarieze reciproc la un cutremur. Odată ridicați pereții, s-a început astuparea rostului, întîi pe o parte, apoi pe cealaltă. Lucrările au fost întrerupte cînd o pisică a intrat în spațiul îngust și s-a speriat îngrozitor, căci nu mai avea pe unde ieși. Pe o parte era închis, iar pe partea cealaltă, muncitorii încercau să o cheme afară, cumva. Pisica mieuna sfîșietor, dar se temea să fie prinsă. Nu venea nici la mîncare, nici la apă. Am fost chemat de urgență pe șantier să mă ocup de această problemă spinoasă. Muncitorii erau strînși roată în jurul fantei înguste și se amuzau, prelungind întreruperea cu profesionalism. I am rugat să facă alte lucrări și să nu mai frecventeze latura pe unde pisica ar fi putut ieși. După cîteva ore, pisica era tot acolo, la fel de speriată. Era imposibil de scos, adîncimea fiind de șase metri. Cineva a avut ideea să dăm drumul unui cîine de talie mică, ținut cu lesa. Altcineva a propus lapte. La sfîrșitul zilei, i-am lăsat apă și mîncare. Dimineața era tot acolo, aproape sfîrșită de sete, cu ochii lucind febril, dar arătîndu-și colții și zburlindu și blana amenințător. Seara i-am schimbat apa și am plecat, după mai multe tentative eșuate de a o scoate de acolo, momind-o cu salam proaspăt, șuncă și brînzeturi. În dimineața celei de-a doua zile, nu mai era, iar muncitorii au sigilat rostul dintre construcții.
Recent, o familie tînără a achiziționat o casă veche, în vederea demolării, eliberării lotului și construirii unei locuințe moderne, adaptată stilului de viață contemporan. Casa veche, din chirpici, aproape fără fundații, se înclinase semnificativ în fiecare an, așteptîndu-și sfîrșitul asemeni unui bătrîn care, din ce în ce mai izolat și neputincios, își petrece zilele rememorîndu-și tinerețea, atunci cînd toți cei dragi trăiau, iar soarele răsărea altfel. Fusese construită în urmă cu cca 100 de ani, lipită de o casă identică, oglindită în parcela vecină. La demolare pereții au căzut fără caznă, aproape cu ușurare. În peretele casei vecine au rămas, pe lîngă spațiile libere dintre căpriorii podului, doar amprenta, amintirea casei moarte, linia oblică a acoperișului, verticala coșului sobei, cîteva șorțuri de tablă și înscrisuri pe un perete comun. Pe jos, chiar lîngă perete, mai era încă ceva: o pisică.
De fapt, pisică e mult spus, pentru că, deși intact, animalul se mumificase între cele două construcții. Pielea străvezie era întinsă perfect pe oase, ca pe o tobă. Părul căzuse de mult. Vîntul o mișca cu ușurință, micul corp nu mai avea masă, ci doar volum, părea un balon lunguieț, neregulat. De obicei, o pisică fără viață stîrnește repulsie, doar că aceasta, înfruntînd timpul, eliberată de tot ce s-ar fi putut descompune, dobîndise acel aer pe care, atunci când îl simți, te înclini. Ne-am întrebat, cu toții, ce căutase animalul în spațiul îngust și labirintic dintre cei doi pereți de pămînt negru, protejat de insecte prin afumare, unde nu ar fi putut găsi nici apă, nici mîncare. Era limpede că ajunsese în rostul dintre case venind din pod, loc protejat, cald, prietenos, acolo unde pisicile merg să nască, pentru a avea puii în siguranță. Reconstituind traseul, animalul coborîse printre cei doi pereți pînă într-un punct de unde întoarcerea devenise imposibilă din cauza geometriei vălătucilor de pămînt înghesuiți între structurile din lemn ale zidurilor. Mi-am imaginat curajul animalului care, în urmă cu un veac, explora prin beznă o topografie neștiută și ostilă, cu trasee întortocheate, dezvoltate în plan vertical, un loc unde nu ar fi trebuit să fie și unde nu s-ar fi aventurat pentru nimic în lume. Care să fi fost motivul încercării care i-a adus și sfîrșitul? M-am gîndit, involuntar, la exploratorii din vechime, care, deși știau că oceanul se termină cu un perete vertical de ape capabile să piardă orice echipaj, își îndreptau corabia spre nesfîrșitul necunoscut, bîntuit de mantiforii… Știau că pot muri oricînd, dar încercarea merita făcută, dacă nu pentru bogății materiale ori cunoaștere, atunci măcar pentru glorie. Însă nici unul dintre aceste argumente, convingătoare doar pentru oameni, nu ar fi rezistat în cazul de față. Rememorînd prudența și spaima pisicii de pe șantierul meu, nu am găsit nici o explicație plauzibilă, iar micul balon străveziu începuse să pară, printre umbrele lungi ale înserării, iluzia unui taxidermist dibaci.
Privind atent peretele vecin, pentru a identifica posibile fisuri de remediat înainte de a începe construcția nouă, am descoperit, cam la doi metri de la sol, într-o adîncitură, un pisic, mumificat și el. După dimensiuni, părea de cel mult două săptămîni.
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
Foto: wikimedia commons
