Schimbări
De cînd mă știu, nu m-am putut adapta la anumite stări ale lucrurilor, obiceiuri sau mentalități, care altora li s-au părut, în momentele respective, firești. Poate și pentru că vin dintr-o familie de reclamagii: mai bine zis, mama mea era un asemenea exemplar – cum o nemulțumea ceva, cum făcea reclamație. Și, de cele mai multe ori, chiar avea cîștig de cauză. Asta întîmplîndu-se pe vremea lui Ceaușescu.
În cazul revoltelor mamei, înainte de ’89 și după, o susțineam mai de fiecare dată, deși nu credeam chiar întotdeauna că avea dreptate (de cele mai multe ori chiar avea). Participam, așadar, la scene conflictuale, uneori destul de înflăcărate. Cea pe care n-o voi uita e de prin ’90, într-un loc în care se vindeau ouă. Vărsate, cum se întîmpla pe atunci. Mama a descoperit că vînzătoarea ne pusese cam jumătate din ouă crăpate. Ca atare, i le-a aruncat înapoi. Vînzătoarea, cu șeful ei și femeia de serviciu, care avea în mînă un fel de furcă (nu mai țin minte ce făcea cu ea) au sărit la noi și ne-au alergat printre ouă. Nu mai știu exact cum s-a terminat, știu doar că am scăpat cu viață, că nu am plătit ouăle sparte. Și că a fost cea mai semnificativă revoltă postrevoluționară împotriva societății de consum postceaușiste (pompos spus).
La sfîrșit de ani ’90 și început de ani 2000, în copilăria fiului meu, m-am lovit de alte lucruri care m au nemulțumit, dar care celor mai mulți, cel puțin la prima vedere, li se păreau firești. De pildă, în drumul spre Parcul IOR, cu căruciorul, cînd copilul meu avea pînă-ntr-un an, treceam sistematic pe o stradă – altfel poetică – plină de gunoaie. Nu mai știu de ce se aflau acolo, dacă erau pe lîngă tomberoane sau în sine, dar țin minte că erau din abundență. De fiecare dată mă revoltam, le dădeam mai încolo și voiam să le strîng. Alte persoane din apropierea mea, cu care mergeam în parc, nici nu le sesizau sau li se părea ceva normal. Mie mi se părea că băiatul meu le respiră, pur și simplu. Pe vremea aceea nu știam cum și cui să fac o sesizare.
Apoi, cînd fiul meu a început școala și a nimerit într-o clasă destul de fancy, la o învățătoare bună de la o școală considerată poate cea mai bună din București, am constatat că la toaletele de acolo nu erau nici săpun și nici hîrtie igienică. Pe vremea aia nu se obișnuia, pur și simplu. Se strîngeau bani pentru toate cele, de la față de masă pentru catedră, la panouri cu iepurași. Dar cînd ridicam, timid, mîna la ședință, ca să întreb de situația toaletelor (mai ales că nici apă caldă nu era), toată lumea se uita la mine ca la un gîndac. Mi se răspundea că există un săpun colectiv și o hîrtie igienică pe care copiii trebuie să le ceară de la doamna învățătoare. Nu s-a rezolvat chestiunea, cel puțin atîta timp cît a fost fiul meu elev acolo.
Așa s-a întîmplat cu multe alte lucruri pe care mi le-am dorit cu ardoare pe vremea cînd erau imposibile. Voi da doar cîteva exemple haotice și aleatorii: de pildă, pe vremea lui Ceaușescu, îmi doream intens magazine sau localuri non-stop. Nu erau decît pînă pe la 1 noaptea (poate doar bufetele gărilor). Visam la nopți misterioase gen Craii de Curtea-Veche, în care să adast visătoare sau, dimpotrivă, locvace, cu un pahar în mînă, pînă la ivirea zorilor. Sau măcar să-mi pot cumpăra o porție de cartofi prăjiți, chiar uleioși, la cornet, la ora 5 dimineața, după o noapte fierbinte. Acum non-stopurile nu mai sînt pentru nimeni un mister și nu-mi mai dau nici o emoție. La restaurante și terase poți sta pînă ți se-apleacă.
Tot pe atunci, ca ființă de sex feminin, mă revoltam împotriva condiției delicate și implicite a acestei categorii de persoane. Pe atunci, deh, se respectau „regulile“. Mă călca pe nervi că nu puteam invita, de pildă, băieții la dans, că trebuia să recurg la tot soiul de subterfugii manipulatoare ca să-l fac pe cutare să mă invite. Sau că nu puteam să-i cer eu prietenia, trebuia ca el să mi-o ceară mie, iar eu doar să fac frumos cum mă pricepeam mai bine pînă atunci. Acum sigur că lucrurile astea mai sînt valabile, dar plaja e mult mai largă și se practică in extenso și varianta cealaltă, mai directă, dinspre partea feminină.
Mă enerva că trebuia să dau tot timpul șpagă și bacșișuri în diverse situații, pentru ca lucrurile să funcționeze. De la taxiuri la doctor. Acum pot merge la cabinete particulare unde plătesc oficial, cu bon, și pot călători cu Uber-ul făra să scot nimic în plus din buzunar.
Am dat doar cîteva exemple, mici de tot, dar care m-au marcat. Ideea e că lucrurile se pot schimba, și chiar se schimbă cu o viteză incredibilă – fie că e vorba, cum spuneam, de stări de fapt sau de moravuri și mentalități. Cred că începem să trecem printr-o asemenea perioadă, în România de azi, și că preafericitul eșec al acestui referendum este semnul unui început al schimbărilor de toate felurile. Am trăit într-un buboi care s-a copt și, sper, începe acum o perioadă în care ieșim din el, ne tragem sufletul și-nflorim la soare. După care devenim activi și contribuim, fiecare cum putem, la toate felurile de transformări necesare.
