Un om n-ar trebui să trăiască o istorie…
Revista noastră a lansat în luna aprilie un concurs de eseuri pentru liceenii din toată țara. Tema pentru prima etapă a fost „Țara mea“. Am primit cîteva sute de eseuri, care mai de care mai interesante și le mulțumim tuturor celor care au intrat în concurs. Dintre ei, au fost selectați 25 de autori care au fost invitați să intre în finală. Vom publica în paginile revistei cîteva dintre eseurile cîștigătoare. Pe pagina noastră de Internet le veți putea găsi pe toate. (Redacția)
Nu știu ce-ar trebui să scriu despre țara mea. Trăiesc aici de cincisprezece ani. Îmi amintesc că-n primii ani de viață numeam apartamentul unde locuiam… București. Țara, însă, nici nu știam ce e. Nu bănuiam că există mai multe limbi, așa cum credeam că pămîntul e plat și întinde la nesfîrșit un singur fel de oameni.
Cum de s-a întîmplat să mă nasc aici e, desigur, un mister. Însă, spre deosebire de alții, eu am apreciat acest lucru mereu. Nu prea m-am plîns că „românii sînt proști, mai bine trăiam în Germania“. Dacă tot veni vorba de Germania, am petrecut clasa I acolo, în 2009, la șase ani. E ciudat că mult timp am considerat acea perioadă ca fiind cea mai bună a vieții mele. Acum rar o mai menționez, rar mă mai gîndesc la ea. Pe atunci eram doar un copil… Dar cred că am spus-o greșit, nu eram „doar un copil“ cum ar sublinia o alții. Eram un copil cum aș spune-o eu. Pentru că mereu am crezut în copii.
Sînt multe, foarte multe principii pe care mi le-am impus încă de cînd eram foarte mic. O mulțime de observații pe care le-am păstrat în mintea mea. Deși mi se spune des că uit una sau alta, și este adevărat, sînt lucruri pe care nu le uit niciodată. Unul dintre ele, ca să dau un exemplu, e o constatare care mi-a rămas mult timp în minte: „Cu cît cresc copiii, cu atît devin mai răi.“ Oare de ce copiii mari își băteau joc de cei mici, așa cum eram eu? Pe măsură ce-am schimbat vîrstele, am încercat să evit acest lucru.
Într-o zi, cînd mă jucam cu vecinul meu cu doi ani mai mic decît mine, ne-am certat și mi-a zis lucrul de care mă temeam cel mai tare.
– Copiii chiar devin tot mai răi pe măsură ce cresc. Știam că-i adevărat!
Și s-a îndepărtat supărat. O mică ceartă devenise, iată, un șoc pentru mine.
Aș putea spune că motivul pentru care iubesc țara asta este probabil gîndirea emoțională, deasupra celei raționale. În copilărie nu știu dacă eram foarte diferit de cei din jur. Poate toți semănăm cînd sîntem mici. Dar pe măsură ce-am crescut, în timp ce prietenii mei începeau să uite (fapt de care și eu sînt un pic vinovat), am început să pun mare preț pe trecutul meu. La început, doar pe gînduri, pe idei, dar după șase ani, aș putea spune, pe amintiri în sine. Deseori colegii mei zic că nu-și amintesc prea multe de cînd erau mici. Odată am spus cuiva că jucam un joc anume acum cîțiva ani, iar răspunsul a fost că el nu mai știe nici ce a jucat ieri. Numai că eu îmi amintesc și țin la aceste amintiri. Sînt atașat de povestea pe care-am căutat de la început s o formez. Nu aveam de gînd să stau și să nu fac nimic. Cine știe de unde or fi venit impulsurile mele de a nu deveni rău, de-a nu minți niciodată (acesta însă n-a durat decît pînă la 12 ani și o lună, cînd am zis că mai aveam zece pagini de citit dintr-o carte și de fapt aveam douăzeci), de-a trăi o poveste.
Poate toți și-au dorit să fie parte dintr o aventură. Mă întreb ce i-a oprit. Ce i-a făcut să ezite, să-și ocupe numai locul lor prestabilit în societate? Au fost părinții? Școala? Sau doar ei înșiși care n-au mai vrut să se uite înapoi, alegînd să nu conteze lucrurile care „chiar au contat?“ (asta din perspectiva mea, desigur). Să fie vorba de-un fel de nerecunoștință față de realitățile lor trecute care le-au oferit atît de multe numai ca să fie uitate?
Cînd afirm că mulți oameni ar avea ceva de spus despre această țară, la lucrurile acestea mă gîndesc. Nu neapărat la cum au fost ei în copilărie, ci la ceea ce consideră ei că a fost propria lor aventură. Ceea ce i-a definit și poate încă-i definește, măcar pe cîțiva dintre ei, așa cum mă construiește trecutul pe mine. Cum să vorbești despre propria țară sau despre orice fără să vorbești și despre trecut? Puteam alege să scriu aici despre situația economică, politică sau socială a țării, dar astfel aș fi vorbit despre prezent. Pentru că, dacă e să ignori trecutul emoțional, tot ce rămîne de spus este obiectiv. Istoria țării noastre, cea pe care o învățăm la școală, deci o altă variantă de trecut, este aparent obiectivă. Cuprinde tot felul de puncte în timp pe care le analizăm, în mod ironic, fără a ne gîndi la trecut. Numai că un om născut în 1899 avea la începutul Primului Război Mondial vîrsta mea, la sfîrșitul său nouăsprezece ani, cînd s-a inventat televizorul douăzeci și opt, iar acum, dacă ar mai trăi, ar împlini o sută nouăsprezece ani.
Sigur că istoria vrea să fie obiectivă și nu o critic pentru asta. Aceasta conține informațiile exacte ale evenimentelor ce au influențat cel mai mult prezentul, ceea ce este foarte important de știut, pentru a înțelege, în linii mari, cum s-a ajuns la situația actuală și pentru a nu repeta anumite greșeli. Însă – și aici voiam să ajung – există și o alternativă a acestei istorii, în care sînt stocate evenimentele care-au contat pentru oameni individual, care alcătuiesc povestea lor. Iar această alternativă este literatura.
Trebuie să se afle mult mai multe aventuri, scopuri, idealuri și lucruri de învățat în literatură, și nu numai în ea, ci și în alte forme de artă, decît se găsesc în istorie. Însă toate acestea nu ne folosesc obiectiv. De aceea, unii oameni, mai precis acei „oameni mari“, cum îi numea Antoine de Saint-Exupéry în Micul Prinț, sînt complet opaci la toate lucrurile care ne folosesc emoțional. Răspunsul pe care l-a dat profesorul John Keating elevilor săi din Dead Poets Society care se întrebau de ce să-i intereseze poezia, cînd ei aveau alte scopuri și urmăreau cariere cum ar fi medicina, dreptul, afacerile, ingineria, adică o mulțime de meserii nobile și necesare pentru a susține progresul, a fost că viața, indiferent de profesiile alese, ar trebui s-o trăim pentru poezie. În ce mă privește, nu cred că se referea doar la poezie, ci la toate formele de artă, de exprimare a sentimentelor. Și deși același profesor i-a învățat pe elevi citatul latin „Carpe Diem“, care înseamnă „Trăiește clipa“, sînt convins că se referea la acel citat nu în sensul de „Trăiește numai în prezent și bucură-te de el!“, ci mai curînd de „Trăiește clipa și folosește prezentul pentru a-ți alcătui propria poveste, propriul trecut, ca la capăt să nu te gîndești că, de fapt, nici n-ai trăit.“
Bunicilor noștri, oamenilor în vîrstă, le rămîne numai trecutul la un moment dat. Cineva care a trăit clipa fără a-l interesa nimic din toate formele realității prin care-a trecut nu va mai avea nici o clipă pe care s-o trăiască. Și fără o poveste, fără o aventură, orice om își va da seama că, de fapt, nici nu a trăit.
Țara mea este locul unde am învățat să simt, unde am învățat să iubesc, unde am înțeles că motivele noastre și scopurile noastre ar trebui să fie legate. De aceea zic că un om n-ar trebui să trăiască o istorie, ci o „literatură“.
Gabriel Cărtărescu are 15 ani și este elev în clasa a IX-a, la Școala Germană „Hermann Oberth“ din Voluntari.
Foto: flickr
