Vocea

Revista noastră a lansat în luna aprilie un concurs de eseuri pentru liceenii din toată țara. Tema pentru prima etapă a fost „Țara mea“. Am primit cîteva sute de eseuri, care mai de care mai interesante și le mulțumim tuturor celor care au intrat în concurs. Dintre ei, au fost selectați 25 de autori care au fost invitați să intre în finală. Începînd cu acest număr, vom publica în paginile revistei cîteva dintre eseurile cîștigătoare. Pe pagina noastră de Internet le veți putea găsi pe toate. (Redacția)

Mă gîndesc la România în zilele cînd aud pe vreunul din colegii mei că intenționează să plece din țară, cînd văd pe Internet o glumă bună, inspirată, cu siguranță, de vreun guvernant, cînd observ drapelul pe o insignă micuță de pe cămașa vreunui pensionar convins de existența unei conspirații politice sau cînd aud, țîșnind arzătoare și apocaliptice, din gura diverșilor români, vorbele arhicunoscute care marchează atît cauza, cît și finalitatea oricărei acțiuni legate chiar și foarte subtil de țara noastră: „N-ai ce-i face, asta-i România!“

E de-a dreptul interesant, însă, în același timp, este și foarte trist să folosim țara în sine ca scuză pentru impasibilitatea noastră și, totodată, pentru zădărnicia oricărei încercări de a face o schimbare. Practic, explicația faptului că nimic nu prea funcționează cum trebuie este imposibilitatea ca lucrurile să meargă bine. S-a încetățenit ideea că în România nu e bine, și cu asta basta! Totul e iremediabil distrus și nu are rost nici o strădanie de a repara ceva. „Ne-au furat țara! Ne conduc niște tîlhari!“, aud neîncetat și, deși „asta-i România, las-o baltă!“, gîndul îmi zboară din ce în ce mai des la ea… la țara ai cărei cetățeni s-au resemnat și care cred că nu le-ar mai putea fi bine vreodată aici.

Fac parte din generația de adolescenți ce-și ocupă timpul „share-uind“ bancuri și poze cu politicieni inculți pe rețelele de socializare. Care rîd batjocoritor de generația ce e acum la conducere, de exponenții ei „intelectuali“, certați cu engleza, franceza, ba chiar și cu limba lor maternă, de stilurile vestimentare, coafurile și machiajele marilor doamne, ca și cum am dezaproba o nuanță de păr mai îndrăzneață, dar total nepotrivită, aleasă de una dintre fetele din clasă… Judecăm cu asprime etaloanele politice ale prostului gust, adunate într-o „gașcă“ mediocru pregătită, kitschoasă, dar mîndră de statutul ei…

Sîntem adolescenți, avizi după in­formație, trăim într-o realitate ce nu ne mulțumește, comparăm, punem întrebări, ne chinuim căutînd răspunsuri și ne modelăm opinii. Am observat, așadar, că ce se întîmplă în România nu-i deloc în regulă. Să fie asta, oare, din cauza egoismului conducătorilor, a corupției, a faptului că nimeni nu mai vorbește cinstit, ci toată lumea vrea să tragă pe sfoară pe toată lumea, spre a-și obține cîștigul propriu? Ori de vină e clasicul nostru obicei de a găsi întotdeauna scuze comportamentului nostru distructiv, de pasivitate? Cei de sus se zbat să sfarme din temelia țării și, culegînd piatră cu piatră, să-și ridice castelul lor, independent… Aceștia nu pricep, însă, că nu se poate să se înalțe individual cînd contextul ce-i cuprinde se distruge. Noi, în schimb, sub acoperămîntul firav al unui „n-ai ce să faci!“, vedem cum dispar siguranța traiului de zi cu zi, decența economică, protecția și admirația altor țări. Ne mulțumim cu o improvizație șubredă de adăpost și ne trăim separat viețile, ignorînd „ca să nu ne mai facem sînge rău degeaba“ ruinarea visurilor altora, ce întrezăreau în România speranța unui viitor mai luminos.

Visurile altora, visurile mele, ale prietenilor mei ce s-au săturat să fie considerați că fac parte dintr-un „popor prost“, ce vor să se descotorosească de imaginea unei țări comuniste unde vechiul regim se face încă resimțit în conștiința colectivă a adulților de acum, care refuză să le fie rușine să-și recunoască numele de român atunci cînd vor fi plecat la facultate în străinătate, toate aceste speranțe chiar pot să nu fie deșarte. Pot să nu fie ucise de majoritatea celor care au renunțat la a le păsa, la a se duce la vot, că „oricum, n-avem pe cine vota“, pot să răzbată în întuneric. De ce sper cu atîta încredere? Fiindcă sînt, la rîndul meu, o adolescentă nu numai visătoare, ci și cu ambiții mari.

Sîntem destul de mulți cei care ne opunem acestui plan de distrugere, măsluit de individualism și de incultura politică. Cît mai durează, oare, pînă vom acționa? Anul „douăzeci-douăzeci“ va aduce schimbarea. Glumele, ei bine, ne amuză în aceeași măsură în care ne și frustrează. După părerea mea, important este să nu ne oprim la rîs, la a face haz de necaz, dar fără a mișca un deget spre a îndrepta ceva… Mă tem că vocea noastră va amuți la maturitate, exuberanța visurilor și furia ambiției de a „salva România“ vor fi potolite. Și ne va rămîne adunată-n suflete, ca un cheag amar, frustrarea. Cîteodată mă întreb dacă nu asta s-a întîmplat și cu generația părinților noștri: tineri, își spuneau că pot muta munți, că, neînfricați, vor decapita balaurul; mai tîrziu, din comoditate, au ales indiferența…

Trebuie să admit, în acest moment, că sînt într-adevăr în zadar lamentațiile constante legate de situația țării, dacă nimeni nu ia inițiativa unei mișcări. Fără îndoială, toți așteaptă o soluție, clară, simplă, ușor de pus în practică și cu efecte imediate, cu toate că, după mine, e nevoie de mult mai mult spre a se face simțită o îmbunătățire. Cred că schimbarea ține, în primul rînd, de mentalitate, de încurajarea oamenilor care nu se mulțumesc stînd deoparte și contemplînd o țară în anarhie să se implice cît mai mult posibil, de blamarea indiferenței și a impasibilității. Mai departe, oamenii ce au un cuvînt de spus trebuie ajutați de ceilalți să răzbată, ci nu trebuie să le fie puse bețe-n roate, ca pedeapsă fiindcă au îndrăznit „să deranjeze“, să zguduie puțin liniștea celor pentru care „asta i România“.

Lipsa de cultură, de studii, decență, patriotism și demnitate a conducătorilor noștri reprezintă, de altfel, un semnal de alarmă. Nimeni nu m ar putea contrazice dacă aș spune că țara are nevoie, înainte de toate, de conducători cinstiți, care să lucreze pentru evoluția ei, ci nu contra. Avem nevoie de prim-miniștri dedicați, informați, care să cunoască măcar domeniile ce interesează cel mai adesea, de miniștri buni specialiști, de politicieni care să ne reprezinte cu eleganță pe plan extern și de care să nu ne fie rușine. Mai mult decît atît, sînt de părere că nu numai clasa politică trebuie dusă înapoi „pe la școală“, ci și noi, simplii cetățeni. Indiferent de opinia noastră legată de România, dacă sîntem de acord sau nu cu ceea ce se întîmplă aici în acest moment, chiar cred că putem fi educați să ne pese. Impasibilitatea este o alegere sinucigașă, e un principiu de funcționare a tuturor sistemelor de stat. De aceea, cunoscînd, ca elevă, situația din învățămînt, unde elevii și profesorii pasează unii altora mingea de foc a indiferenței, ceea ce propun eu e paradoxal. Ar fi vorba de o schimbare totală, o zguduire din temelii. O demolare succedată de o reclădire. Din păcate, însă total firesc, schimbarea nu va veni imediat. E nevoie de multă răbdare, ambiție și energie. Nouă, tinerilor, ne lipsește doar răbdarea. Sîntem precum niște supernove: țintim sus, promitem multe, dar ne consumăm rapid.

Pînă la mult dorita „salvare“, luăm peste picior pretențiile de intelectuali ale conducătorilor și sîntem batjocoriți, la rîndul nostru, de aceștia. Zilele trecute am participat la Salonul de Inventică și Creativitate pentru Tineri. Oficialii treceau repejor printre standuri, schimbau două-trei vorbe cu noi, participanții, zîmbeau la camere, apoi se urcau pe scenă, plesnind de impresia autoindusă a importanței. Proiectul meu exploata conceptul interdisciplinarității, ca inovație în educația românească, pe care încercam să i-l exemplific unui domn senator. Acesta, dînd din cap dezaprobator și aproape enervat, m-a întrebat de ce țin în mînă o planșă de geografie și-i vorbesc de chimie, „hai să nu le amestecăm, că doar începuseși să-mi vorbești despre altceva!“. Punctînd a doua oară în fața dumnealui faptul că interdisciplinaritatea presupune conexiuni între mai multe domenii  de studiu, mi-a strîmbat din nas și s-a deplasat, plictisit, spre alt proiect, la fel de alambicat, halucinant și greu de priceput… La premiere, surpriza a constat în schimbarea, pe loc, a regulamentului, adică nu s-au mai acordat premii pentru fiecare secțiune în parte, cum fusese scris, ci numărul lor a fost diminuat considerabil, în spiritul economiei. Adică în loc de patruzeci de premii s-au dat doar șase… Mi-am recuperat starea de bună dispoziție, rîzînd cu o colegă – și ea participantă la Salon – cînd și-a amintit că și ea i-a povestit senatorului despre interculturalitate… „Cuvintele astea care încep cu inter cred că i-au pus capac astăzi!“

În cele din urmă, îndrăznesc, asumîndu-mi toate riscurile ca ceea ce voi afirma să sune idealist și prea ambițios, să spun că țara mea nu e pierdută, nu e distrusă, nu e nici măcar uitată, pentru că sîntem destul de mulți care ne gîndim la ea, care rîdem cu răutate (iar sensul acestui cuvînt aici este, paradoxal, pozitiv) de incompetență și incultură, dar care ne facem în același timp o promisiune nouă înșine că vom contribui, cumva, la combaterea lor. În mintea mea, cel puțin, a încolțit planul-răspuns la încercarea lor de a ne sfărîma țara. Refuz să fiu apatică și să mă resemnez. 

Viviana Pantazică are 16 ani și este elevă la Colegiul Național „Ion C. Brătianu“, Piteşti.

Foto: flickr