Țara ia foc și baba uită să se pieptene
Revista noastră a lansat în luna aprilie un concurs de eseuri pentru liceenii din toată țara. Tema pentru prima etapă a fost „Țara mea“. Am primit cîteva sute de eseuri, care mai de care mai interesante și le mulțumim tuturor celor care au intrat în concurs. Dintre ei, au fost selectați 25 de autori care au fost invitați să intre în finală. Vom publica în paginile revistei cîteva dintre eseurile cîștigătoare. Pe pagina noastră de Internet le veți putea găsi pe toate. (Redacția)
Țara în care ne trezim înainte de cîntecul cocoșului, dar în care întîrziem mereu. Nu mă pricep la introduceri, așa cum nu se pricepe nici jumătate din populație. Hai să vorbim despre vreme și despre meciul de fotbal de aseară, așa cum începe toată lumea o conversație. Pe cerul meu sînt cam mulți nori.
Țara în care regret orice nu înseamnă week-end. Nu mereu. Nu pentru atît de mult timp, dar de cele mai multe ori. Și uneori regret și week-end-ul, pentru că sînt în pat scriind eseuri din cauză că nu pot să ies la 1 dimineața – prea periculos. Dacă mă bagă în dubiță cine știe cine și fuge cu mine? Nu o învinuiesc pe mama, orașul e pustiu noaptea. Pustiu. De parcă nu ar locui nimeni în el, ci numai pe lîngă el. Uneori mă simt așa și ziua. Simt că toți sîntem străini de locul natal. Și el străin de țară. Un atom mult prea mic într-un alt atom. Atomception.
Unul dintre lucrurile care îmi plac la liceu este drumul de cinci minute pe care îl fac în fiecare dimineață. Liniște. Liniște și aer rece pentru cinci minute. Liniște și poate un bătrîn care umblă morocănos cu o sticlă de vin alb în mînă la 8 dimineața. Cred că poate fi un etalon al tuturor celor ca el. Bătrîn, supărat și alcoolic, pentru că alcoolul pare, uneori, că e tot ce a rămas în țara asta. Bătrîni care țin să repete cît de bine era pe vremea lui Ceaușescu. A devenit deja un clișeu. Locuri de muncă, televiziune două ore, mîncare cu porția și, din cauza asta, cozi. Cozi interminabile. Bine că nu sînt nevoiți să stea la coadă ca să își cumpere vinul.
Mie nu îmi place liniștea în momentul în care, teoretic, ar trebui să existe un dialog. O idee greșită. Uneori, liniștea e fix ceea ce trebuie pentru ca dialogul-nedialog să decurgă natural. Liniștea e naturală, e benefică. Tind să cred că ideea asta individualizată este generalizată la nivel național. Unii conaționali detestă liniștea și țin să o acopere cu orice preț. De aici se nasc monologurile superficiale care ajung să servească drept zgomot de fundal. Și cît de enervant poate fi zgomotul de fundal pentru o țară care nu își găsește dopurile de urechi cînd vrea să lucreze la lucruri care chiar contează… Singura metodă rămasă e să apeleze la oamenii ei pentru a-i căuta dopurile de urechi sau pentru a face mai mult zgomot, un zgomot semnificativ care să îi reducă la tăcere pe cei nesemnificativi. Uneori cei nesemnificativi se reduc singuri la tăcere cu mici și bere.
E țara de care nu știu dacă sînt mereu mîndră. Poate pentru că nu sînt mîndră de mine, și eu sînt doar o reflexie a ei. Țara din cauza căreia înec șoricei. Lacrimile mele sărate le cad pe răni și nu #rezistă. Cu toate astea, simt că uneori sînt superficială. Stau, mă uit și mă mir de acasă. Nu sînt mîndră de mine, nu mereu. Nu sînt mîndră nici de țară, nu mereu.
Cineva spunea că îi pare rău de tinerii care încă speră la o Românie mai bună. România e bună, trebuie doar să scăpăm de niște oameni răi. Oamenii răi reprezintă stratul care îi acoperă adevărata valoare.
Țara care trăiește momente istorice. Momente în care corupții distrug democrația bucată cu bucată. Momente în care protestele caracterizează starea generală, în care românii luptă cu alți români în loc să lupte toți cu „șobolanii“. România are nevoie, în momentul de față, de o deratizare. Deratizare pe care cei conștienți au început-o deja. România are nevoie de speranța pe care am menționat-o mai sus.
Se întîmplă multe și încerc să țin pasul. Nu știu dacă îmi iese sau nu, dar uneori parcă sînt oarecum străină de țara mea. Nu mă cunosc îndeajuns de mult încît să încep să mă identific cu ea.
Se întîmplă multe. Lucruri controversate. Proteste. Scandaluri. Mie parcă îmi vine să închid ochii și să uit pentru o secundă că eu chiar trăiesc în România asta. Îmi place să mă gîndesc la lucrurile bune.
Îmi place să îmi ridic în slăvi limba, pentru că se poate mînui atît de grațios, cuvintele pot avea mereu alt sens și fiecare interpretează ce spui exact așa cum percepe în momentul respectiv. Poate fi un dezavantaj, dar e un dezavantaj prea maiestuos pentru a fi luat în seamă. Mă gîndesc la tot ce pot spune cu tot cu diacriticele mele, care nu se mai găsesc în altă parte.
Mă gîndesc la frumusețea de care dai la tot pasul dacă ai răbdare. Mă gîndesc la munții pe care îi vizitez în fiecare an și la cum mă fac să mă simt. Mă mai gîndesc că tind spre clișeu după toate încercările de a-l evita. Poate e ceva pur românesc.
Țara tuturor posibilităților, cum s ar mai spune. Țara întîrziaților, cum i-aș mai spune. Poate că în contextul nostru întîrzierea e benefică, exact ca atunci cînd întîrzii la muncă și scapi de moartea în 9/11. Poate exact ca atunci.
Românii să se aibă pe ei înșiși în pază.
Mihaela Munteanu are 16 ani și este elevă la Colegiul Național „Barbu Știrbei“ din Călăraşi.
Foto: flickr
